„Părintele Paisie Olaru va rămâne pentru totdeauna în rândul marilor Duhovnici și Sfinți care au răsărit din neamul românesc. A ajuns la un înalt nivel duhovnicesc tocmai prin smerenia pe care a avut grijă să o păstreze până la finalul vieții pământești, dar și prin celelalte virtuți, detaliate foarte frumos în paginile următoare de inimosul Părinte Constantin Catană de la Mănăstirea Văratec. Părintele Paisie Olaru este unul din modelele prin care îți poți sfinți și ghida viața în aceste vremuri tulburi, în care nu ne mai rămâne decât să urmăm exemplul sfinților pentru a ne salva sufletul. Personal, m-a impresionat cuvântul său despre iertare, care ar trebui să ne pună serios pe gânduri în contextul vieții veșnice: «Dacă nu cerem iertare și nu iertăm, în zadar așteptăm Paștele!»“, spune jurnalistul Vlad Herman, coordonatorul ediției.
Părintele Paisie Olaru, duhovnicul cel bun
Pe data de 20 iunie 1897 se năștea, în Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, apreciatul duhovnic și arhimandrit Paisie Olaru. A fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan și Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul îngeresc al călugariei. A intrat în obștea Schitului Cozancea – Botoșani în anul 1921, iar un an mai târziu a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. Dorul de viață pustnicească s-a aprins mai tare după vizita făcută la mănăstirile din Munții Neamțului, între care și Sihla, în împrejurimile cărora a întâlnit mulți pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930 a venit la Sihăstria, cerând să fie primit în obștea mănăstirii sau să se retragă la Schitul Sihla. Neavând însă binecuvântarea egumenului său de la Cozancea, starețul Sihăstriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu îl primește.
În anul 1943, Părintele Paisie Olaru a fost hirotonit diacon, iar în 1947 preot și duhovnic de către episcopul Valerie Moglan. Deși proaspăt hirotonit, Părintele Paisie Olaru a primit o chilie aproape de biserică și a fost rânduit de la bun început la spovedania călugarilor și a credincioșilor care cercetau mănăstirea. În toamna anului 1949, treizeci de călugări din obștea Sihăstriei, în frunte cu starețul lor, Părintele Cleopa, sunt trimiși la Mănăstirea Slatina pentru a reorganiza și revigora viața obștei.
În primăvara anului 1953, Părintele Paisie Olaru se întoarce la Sihăstria. Peste doar câțiva ani, începe persecuția împotriva monahismului (1959-1964). Mănăstirea Sihăstria rămâne fără stareț și fără mulți călugări îmbunătățiți. Slujbele bisericești se desfășurau cu anevoie, din lipsă de slujitori, toată greutatea apăsând acum pe umerii bătrânului duhovnic Paisie. După 1964, situația mănăstirii s-a îmbunătățit, Părintele Cleopa, întors din munti, alăturându-se Părintelui Paisie.
În perioada 1972-1985, Părintele Paisie Olaru a fost rânduit să întărească viața duhovnicească la schitul Sihla. Toți ucenicii săi de atunci vorbesc despre rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul și înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite fiind cu dragostea, smerenia și blândețea sa desăvârșită.
„Ce poți face astăzi, nu amâna pe mâine…“
Mii de pelerini din întreaga țară au aflat despre sfințenia vieții părintelui. Mireni, călugări, maici, dar și clerici și ierarhi veneau pentru rugăciuni, spovedanie, binecuvântări, fiind atrași de harul marelui duhovnic. Cei bolnavi se întorceau sănătoși, iar cei aflați în necazuri primeau alinare și sfatul cel bun.
Din septembrie 1986 până în octombrie 1990, Părintele Paisie Olaru a fost imobilizat la pat, având piciorul drept fracturat. În această lungă perioadă de suferință, bătrânul spovedea numai părinții bătrâni din mănăstire, pe care îi avea de mulți ani la scaunul de spovedanie. Câteodată mai primea pe unii dintre cei mai aleși călugări, duhovnici, stareți, ierarhi și chiar mireni, care doreau stăruitor să-l vadă, să primească sfat sau binecuvântare.
În zorii zilei de 18 octombrie 1990, Părintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul, în vârstă de 94 de ani.
Aflat, cu puțin timp înainte, la creștetul marelui duhovnic, părintele Ioanichie Bălan mărturisea:
„Am fost lângă Părintele Paisie înainte de a se muta la Domnul; era cu adevărat un om cu viață sfântă. L-am apucat cu amândouă mâinile și i-am zis: «Părinte Paisie, dați-mi un sfat. Cine știe dacă mai pot veni, poate până mâine nu mai ajung, vreau să-mi dați un sfat». Și mi-a spus un sfat comun, dar care spune foarte multe: «Părinte Ioanichie, ce poți face astăzi, nu amâna pe mâine, că nu știi dacă în ziua de mâine mai ajungi cu viață. Ce poți să faci bun astăzi, astăzi să faci. Ai un ceas de rugat, roagă-te acum. Ai un ceas să citești o catismă, citește-o acum, mâine nu mai știi, că nu e ziua ta. Poți să citești astăzi o carte sfântă, să dai viață la un suflet, să te duci la un bolnav, să mângâi un om deznădăjduit, acuma fă-o. Mâine nu mai este ziua ta»“ (din cartea „Mi-e dor de Cer. Viața părintelui Ioanichie Bălan“, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 527).
Irina NASTASIU