După „Cartea cuvintelor dispărute”, scriitorul Mircea Stanciu propune micilor cititori „Cartea meseriilor dispărute”, un volum captivant despre douăsprezece meserii uitate sau aflate pe cale de dispariţie: sacagiul, copistul, împăratul, haiducul, meşterul, croitorul, hangiul, vraciul, ciobanul, învăţătorul, povestitorul şi singuraticul.
Cititorul va afla, răsfoind această carte, ce a dispărut din aceste meserii şi cum mai vorbesc ele vremii noastre.
După cum explică editorii, meseriile sunt prezentate pornind de la contextul lor istoric, dar urcând rapid spre înălţimi poetic-filozofice. Fiecare meserie este ilustrată printr-un personaj arhetipal, construit din obiectele specifice meseriei sale. Tonurile de roşu şi verde ale ilustraţiilor evocă o lume veche şi preţioasă, destrămată la nivel istoric, dar recompusă la un nivel mai profund, al simbolurilor atemporale.
Cartea este ilustrată de talentata pictoriţă Diana Margareta Cepleanu. „Am lucrat la această carte împreună cu o ilustratoare incredibilă, poate nu ați auzit de ea, însă pe mine m-a uimit felul în care a priceput sensul textului meu. O cheamă Diana Margareta Cepleanu și cred că și numai pentru ilustrațiile dânsei cartea merită s-o avem în bibliotecă. Am scris această carte cu o dorință intensă de a nu îi îngrădi pe copii cu nimic în alegerea lor, fiindcă iubesc foarte mult această libertate. Intenția cărții nu este nostalgică, dorința mea cea mai mare a fost de a le oferi o lentilă specială către viitorul lor personal care să le lărgească perspectiva și să le adâncească profunzimea. Am scris-o pentru că mi s-a părut că societatea de azi, în aparență foarte liberă, oferă prea puține șanse zborului. E teribilă această realitate. Ca să vă fac curioși, printre meserii am scris despre Sacagiu – cel ce este așteptat cu sete, despre Vraci – cel ce dă leacuri amare și despre geamgiii unei ferestre care într-o noapte mi-a salvat viața”, mărturiseşte autorul.
Mircea Stanciu a studiat istoria şi ştiinţele sociale în România şi în Canada. Este tatăl a trei copii, un povestaș minunat și un colecționar de povești cu tâlc.
Scufundările în adâncuri
„Povestitorul este o meserie universală. O poate practica oricine, oriunde. Stomatologul sau gunoierul, în tren sau în tolănit în pat. Povestitorul nu lasă lumea așa cum intră în minte, nu lasă gândurile să vină de-a valma și să se adune în nisipuri mișcătoare. El le pune un filtru, o vamă, pentru ca numai unele să treacă. Iar pe acestea le sortează și face din ele o construcție, o clădire care stă. Aduce soare, aduce lumină și dă nădejde. Pentru că gândurile lăsate singure se încolăcesc unele într-altele și îl prind și îl necăjesc pe posesorul lor neatent, putând chiar să îl sugrume. Povestitorul se opune haosului și este îndrăgostit de dragoste.
Din păcate, astăzi asistăm la degradarea poveștilor oamenilor și la dispariția povestitorilor. Nu îmi este foarte clar dacă realitatea tot mai săracă e de vină sau narațiunile tot mai schematice au sărăcit realitatea. În orice caz, asistăm la o depresie a povestirii.
Cine e de vină, realitatea sau povestirea? Cine pe cine a îmbolnăvit? Realitatea a șubrezit povestirea sau povestirea a sărăcit realitatea? Câteodată mi se pare că într-adevăr nu mai ai despre ce să povestești, doar bancuri care se repetă, chestiuni de estetică rudimentară sau cifre și eficiență. Totul se face cu rețetă, cu obiective, cu management, cu măsuri de siguranță, cu prevederi contractuale, cu scheme de joc. Cuvintele ies din creier, nu se mai nasc în inimă.
Îmi aduc aminte de serile când, copilaș fiind, sosea nea Parfene, vânătorul cu picior de lemn, pe la tataie, încărcat cu un sac plin de guguștiuci. Le scoteau alicele, îi opăreau, îi jumuleau, iar în ei fierbea mustul de ruzinci. Eu priveam la piciorul de lemn cu teamă, dar îmi plăcea, era cald și bine în bucătărie și ascultam istorii pe care le-am uitat.
Ce soluție văd? Scufundările în adâncuri.” (Mircea Stanciu)
Irina NASTASIU