Explicație: Acest roman este o ficțiune. Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare, așa cum sunt și poveștile de context ale mitomanilor. Domnul B este o invenție a autorului, iar țara în care se petrec întâmplările se numește Pomânia, ca să nu avem scârbă la proces. În cele de mai jos se vorbește despre un personaj secundar care a existat doar în realitatea lui paralelă. Romanul integral a fost trimis anul trecut, de Crăciun, doar câtorva prieteni apropiați. Fragmentul este extras din Partea a Doua, Capitolul Doi, intitulat: Să nu te pui cu Serviciile Secrete.
Biografia tătucului sterp
În mod absolut firesc, președintele ideal al Pomâniei postrevoluționare, domnul Ion Iliescu de după împușcarea tovarășului Ceaușescu, în pulover cu guler de cămașă albă, răsfrântă ca în tinerețea sa revoluționară, apoi la costum cu cravată, cu pălărie sau cu șapcă șmecheră, revoluționară, trage și el, din când în când, în contexte intime, chm!, b… „Ancorat în realitate și raportat la sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului“, motiv pentru care flatulează și el, ca tot omul, uneori într-un registru pensionar, mai grav, mai de bass, flatulențele neținând cont, din păcate, de autoritatea celui care ai fost, chm!, măi dragă!, ci doar de ceea ce îți dictează aparatul digestiv, animal, ateu. Și nici de ce ai lăsat în urmă. El lăsând în urmă, în cele din urmă, o formulă perfectă de băgare în ceață a adevărului despre revoluție. O formulă matematică, inginerească, rece, un fel de axiomă.
Așadar, despre Ion Iliescu se poate spune că atât paradoxul de a fi avut două mame, dar mai ales inconsistența unui tată căruia a fost nevoit să-i construiască o biografie digerabilă, l-au îndrumat, decisiv, către științele exacte, către inginerie. Chiar și dificila și irefutabila alegere a tovarășei lui de viața, doamna Nina, s-a petrecut în același registru, ea fiind Elena Șerbănescu, numele ei de fată, din echipa de volei a liceului Iulia Hașdeu, de profesie inginer, cercetător științific în domeniul coroziunii metalelor, amândoi, până la urmă, ingineri. El hidrotehnician, ea în domeniul coroziunii metalelor.
El a fost născut acasă, pe strada I.H. Rădulescu , în martie 1930, în Oltenița, un orășel din Călărași unde și-a petrecut copilăria și a urmat primii doi ani ai cursurilor școlii primare, pe care și le continuă la București. La frageda vârstă de numai 60 de ani este șeful Pomâniei, discutabile fiind interimatele și prezidențiatele domniei sale, și cât timp a mai fost el, cu adevărat, la cârmă, un nomenclaturist caduc, responsabil pentru înapoierea economică a țării. El fiind convins, în intimitatea acidității sale gastrice, că „Ceaușescu a întinat nobilele idealuri ale socialismului“ (TVRL, 22 dec.1989).
Ajungem la o erată care definește, măi dragi tovarăși-concetățeni, drama unui animal politic perfect. Un erou cu platoșă de kevlar istoric pe care heraldica îi fixează definitiv, cu un stigmat tatuat pe umărul stâng, o seceră și un ciocan în culoare indigo, ilegalistă. O perfectă marcă muncitorească, mirosind a transpirație și a fum de furnal. El fiind, totuși, inginer.
Jocul lui lingvistic cu latinitatea, cu lingvistica de după ureche, sună caraghios: „exilus ac rectus, secus et pius, modicus et ingenuus“ sau „pauper atque erectus“, sunt improvizații care, ar fi vrut el să însemne, pe pomânește: „sărac și cinstit“. Dar, vorba unui premier fără gât: Sună ca dracu! Fiindcă aici intervine și simbolul morții: Cucuveaua, Bufnița de la Cotroceni. Vorbim déjà despre un om mort, despre o statuie de bronz a lui Lenin, depozitată undeva, orizontal, prin Berceni, în curte țiganilor lui Stănescu. Iliescu locuiește etern într-o vilă modestă, dar selectă și păzită din Cartierul Primăverii, într-un apartament, zice el. Acolo stă el cu Nina, acolo este domiciliul său ultim de etern privilegiat.
Putem vorbi despre bătrânețe și despre cum îl cataloga el ca prea bătrân pe Regele Mihai al Pomâniei, care era un onorabil personaj de 70 de ani, când acesta a încercat să revină în Pomânia, după Revoluție, deși, diferența de vârstă dintre cei doi era doar de 8 ani și jumătate. Dar Ion Iliescu este un ins fără simțul umorului și fără simțul vârstei. Umorul său, apărut din când în când în media, nu este al lui, ci al celor care l-au contactat întâmplător, iar vârsta și-o ascunde cu îndârjire, unii ar vorbi despre o anumită cochetărie, dar tot acolo ajungem, la refuzul de a recunoaște cine ești cu adevărat, respectiv un fost nomenclaturist care nu are curajul să-l primească pe fostul rege în țară și să-i întindă mâna de la egal la egal. Gândiți-vă la acest gest: Eu om, el om, oameni amândoi, ne întindem mâna dreaptă, gest din filmul Planeta maimuțelor, și ne strângem mâna. Tovărășește, până la urmă.
Paranteză: 25 octombrie 2011, discursul regelui Mihai la Parlamentul Pomâniei, când tragicul rege, tragic ca și poporul lui, s-a adresat națiunii după mai bine de 60 de ani. A fost văzut atunci de către milioane de pomâni, un gest televizat și reluat, în fapt o lipsă de gest, când Ion Iliescu, 81 de ani și jumătate, fost președinte de două ori și jumătate al Pomâniei, aflat și el pe acolo, pe niște scări mochetate, i-a întins mâna bătrânului de 90 de ani, aniversat festiv în plenul celor două Camere. Iar fostul rege al Pomâniei l-a ignorat regal, lăsându-l pe Ion Iliescu cu mâna întinsă. L-a făcut de tot c…l, pe pomânește. Am închis paranteza.
Vorbim din interiorul unui nescris manual de Istorie al Pomâniei, despre milioane de pomâni, daco-pomâni, despre țigani veniți din India, despre maghiari veniți din Pustă, despre germano-austrieci, despre sași, secui aflați în Harghita și Covasna, despre moldoveni de peste Prut, despre macedoneni, apomâni, bulgari, polonezi, lipoveni, albanezi, turci, tătari, Dumnezeu îi mai știe pe toți, ei să fie sănătoși!, și despre țăranul pomân. Și despre urbanul pomân. Despre localnicii pomâni din Pomânia. Localnici. Oameni ai locului, indigeni. Ăia înfipți acolo, în pământul lor, cu pădurile și șesurile și apele lor, cu munții lor, cu budele lor în fundul curții, cu aia a mamei lor pe-acolo, prin cimitirele lor, unde se află numele bunilor și străbunilor lor, actele lor de proprietate, dacă asta ar mai însemna ceva în secolul XXI, Secolul Furtului de Identitate, Secolul Demagogiei și al Europei Unite, Secolul Băncilor Tutelare, Secolul Creditelor. În fapt, noi considerăm, prin prisma tovarășului Ion Iliescu, eminent om politic, (că ăsta chiar este el, om politic, animal politic, că el nu știe altceva să facă, el a fost director la Editura Tehnică, dar tot om politic, până-n rărunchi, la început inginer hidro, dar n-a construit un podeț, el a fost un om politic total, excepțional ), așadar considerăm, prin prisma lui, că nu este bine ce se petrece în Pomânia și în lume. Că altfel trebuie să funcționeze Pomânia și lumea. Iar Ceaușescu a întinat nobilele idealuri ale socialismului.
În acest context, inginerul Ion Iliescu continuă să fie un submarin rusesc, un exemplu de pe cealaltă parte a sferei de influență a filmelor americane. Un perdant sărac și cinstit, el încă mai trăiește, este președinte de onoare al principalului partid din Pomânia, un nimic, un nea’ Ion.
Iar dacă Ion Iliescu ar fi țigan? Ce ar fi? Sau cu sânge de țigan, ce ar fi? Obama nu are origini africane recunoscute? Dacă ar mai putea candida, la 90 de ani, Ion Iliescu ar putea profita și de acest context ? Dar nu mai poate, din toate punctele de vedere. Așadar, drama acestui om de stat, politician ales de două ori și jumătate președinte al Pomâniei, se poate începe cu o erată.
Erată: în loc de „tătuc“ se va citi „tată“. Explicație: Stalin era poreclit „Oțet vsieli naradov“, adică „Tatăl tuturor popoarelor“, nu „Tătucul popoarelor“, nuanță de rahat. „Tătuc“ este o traducere aproximativă și păguboasă a cuvântului „Batiușka“, echivalând cu „dragul meu“, când te adresezi unui individ și cu „Părinte“, când este vorba despre un preot. Așadar, ateul Ion Iliescu nu poate fi tătucul Pomâniei, dar, din păcate, nici tatăl acesteia, ca spre exemplu din curtea vecină cu Marea Neagră, Mustafa Kemal Ataturk, părintele aspru, dar iubitor al turcilor. Mustafa însemnând Alesul, Kemal însemnând Perfecțiune, iar Ataturk părintele turcilor, Ion însemnând pentru pomâni un Ion, iar Iliescu doar tovarășul Iliescu din Oltenița.
În plus, el, Ion Iliescu fiind sterp, nu are urmași naturali, nici măcar fete, ci doar copii politici (e drept, nu avem cunoștință nici despre urmași naturali ai lui Ataturk). Concret, vorbim aici despre Adrian, Mircică, Victoraș și încă vreo câteva zeci de mii, copii care nu vor scăpa nici ei… Omul acesta, Ion Iliescu, nu lasă nimic în urmă, un om, un pom, o casă. Casa părintească din Oltenița natală, de pe strada I.H. Rădulescu (fosta str. Țigănie, nr. 4), a fost demolată, casa mătușii la fel, iar Căminului studențesc aglomerat din Moscova tinereții lui a fost transformat acum într-un aiurit atelier plastic de pictură modernă. El, personajul, neavând niciodată o casă construită cu mâinile lui, un apartament ceva, văruit de el, cu bidineaua, nimic. A locuit și locuiește numai în vile de partid și de stat, indiferent unde, la Timișoara, Iași, București, e drept, locuințe modeste, fiind cel sărac și cinstit, care numai acolo a locuit, acolo a trăit, a respirat, a umblat, a mâncat, a dormit, a defecat, a b…. În vila de la Floreasca, în vila de la Timișoara sau de la Iași, de pe Copou, în cea de pe Calea Dorobanți, strada Jean Monnet. Întotdeauna o vilă stearpă, silențioasă, păzită de tovarășii de la securitate. O liniște lugubră, impersonală, ca de hotel al partidului, o locuință cu mochete puse de alții, pe care tovarășa Nina, doamna Nina, ingineră și ea, cercetător științific în domeniul coroziunii metalelor, Elena Șerbănescu pe numele ei de fată, voleibalistă la Liceul Iulia Hașdeu, când s-a cunoscut ea cu Nelu, o victimă care pășește de o viață pe mochetele puse de alții. O victimă colaterală fiindcă nu a fost lăsată să știe cum este să pui singur mochetă în casa ta. Victimă a mochetelor, această doamnă Nina, o fostă voleibalistă în șort negru, când o văzuse Nelu și i se pusese pata. Dar și sacul și peticul, cine se aseamănă se adună (ca și perechea B cu Maria), amândoi fiind total lipsiți de simțul umorului. Încrâncenați, cu bucile mereu strânse, ahtiați după puterea pe care le-o oferă salahorii puși la dispoziție de partid, șoferii, mochetiștii, zugravii, instalatorii, electricienii și oamenii de la telefoane, cărora întotdeauna doamna Nina le pregătea sandviciuri cu salam și apă minerală, dovedind astfel respect pentru clasa muncitoare. Modesta lor liniște săracă și cinstită din viluță, apărată de paza liniștitoare de la poartă, asigura un echilibru necesar existenței. Ei având mereu ce mânca, mereu, chiar și pe timpul lui Ceaușescu, care era timpul lor, un timp interesant. TIMPUL LUI CEAUȘESCU, iată un timp interesant de studiat pentru istorici, un timp în care Iliescu nu a coborât sub titlul de director, ultima lui etapă de dizidență, înfiorătoare pentru el, care cu pregătirea lui politică ar fi putut aduce Pomânia în tandem cu URSS-ul lui Gorbaciov, laureat de Nobel, alta era atunci perestroika pomânească, alta ar fi fost revoluția Pomâna din ’89. Ouă ochiuri, brânzică, o feliuță de pâine neagră și ceai de tei, acesta fiind meniul de mic dejun al președintelui sărac și cinstit.
Cristian TIMOFTE