Poetul Liviu Ioan Stoiciu, unul din dizidenţii adevăraţi ai regimului ceauşist, un poet important al generaţiei optzeciste, unul din liderii ei, autor a peste 30 de volume de poezie, proză, teatru, jurnal, care are în palmares cele mai importante premii literare care se acordă azi în România (inclusiv Premiul Academiei Române), este redactor la revista „Viaţa Românească” şi locuieşte la Bucureşti. S-a născut, la 19 februarie 1950, lângă Piatra Neamţ, la Cantonul CFR de la Dumbrava Roşie, tatăl său fiind muncitor feroviar. A copilărit la Adjud, a locuit la Focşani (soţia lui fiind prozatoarea Doina Popa), a devenit, după Revoluţie, pentru scurt timp, preşedintele CFSN Vrancea şi membru al Parlamentului provizoriu de la Bucureşti. În acest interviu, despre deziluziile scriitorului, la peste două decenii de la Revoluţie.
Credeai în acea vreme postrevoluţionară ce timpuri vom ajunge după 20 de ani?
– Aveam 39 de ani la Revoluție – dacă dau înapoi 22 de ani, ajung la cei 17 ani ai mei, când am luat diploma de bacalaureat și am plecat de acasă, de la Adjud, în țară (la studii, schimbând multe locuri de muncă și localități, ratându-mă) și am conștientizat pe ce lume sunt. Adică sunt în situația că am experiența celor 22 de ani de comunism și, azi, experiența celor 22 de ani de postcomunism. Nemulțumirea a rămas aceeași, descoperind stupefiat că postcomunismul nu construiește nimic, doar strică. Înainte de Revoluție îi ziceam democrație populară, azi îi zicem democrație populistă, până și cuvântul democrație, în sine, s-a golit de sens, sună fals, nu e credibil prin conținut. Unde am ajuns după 23 de ani de la Revoluție? Nicăieri. E teribil să descoperi că, deși cuprinsă în structurile Uniunii Europene, România nu e decât o colonie. Pe de altă parte, privind din interiorul României am luat seama că nu mai e nimic de făcut, sistemul ticăloșit funcționează cum a funcționat și în ultimii 23 de ani de dinainte de Revoluție (sub Ceaușescu), serviciile secrete din țară lucrând mână în mână cu serviciile secrete străine – doar că „interesul național” are alt înțeles (Ceaușescu și-l subjugase găștii lui, azi interesul național are legătură cu îmbogățirea nemeritată a celor ce ne conduc, incompetenți și de rea-credință, îmbogățire bazată pe comisioane și pe vânzarea obiectivelor strategice). Mă tem că România actuală va dispărea, că Transilvania și Banatul (mai apropiate de Viena și Budapesta) se vor separa, își vor cere independența, dezamăgite de administrația coruptă de la București. Altfel, nu văd nici un viitor demn pentru nivelul de trai al românului, singurul care contează în capitalism. Pe fondul crizei generalizate în țările dezvoltate, cu un Produs Intern Brut teoretic de nici 140 miliarde de euro „pe hârtie” și cu un buget de țară ridicol (de nici 50 de miliarde de euro la venituri; fă comparație, avem o datorie generală de aproape 100 de miliarde de euro), la ce să te mai aștepți? Nu mai crede nimeni în minuni, România e condamnată la sărăcie pe termen lung (poate pentru totdeauna, dacă va supraviețui ca stat; oricum, ea și-a pierdut suveranitatea de când a intrat în UE și NATO, știi). În România e și un blocaj al bunului simț, „trăiesc bine” numai șmecherii, obraznicii, necinstiții, „politicienii” (care profită de puterea dată de votul liber și abuzează; de la primari la președinți de consilii județene sau consilieri și până la parlamentari și guvernanți, puși în zeci de funcții), cei care fură de la stat „legal, acoperiți de hârtii justificative”…