Acum șase ani, pe data de 20 octombrie 2010, se stingea din viață, la vârsta de 91 de ani, renumitul meșter popular Neculai Popa din Târpești, de numele căruia se leagă cel mai mare muzeu personal din România, pe care artistul l-a ridicat, cu eforturile proprii, în curtea casei sale. Faima meșterului popular se datorează nu doar costumelor și măștilor sale care au făcut înconjurul lumii, ci și întregii sale activități puse în slujba promovării tradițiilor naționale.
Neculai Popa s-a născut la data de 13 august 1919, în satul Târpești din comuna Petricani. De mic copil, a învățat să confecționeze măști de Anul Nou, iar cu timpul a început să sculpteze în lemn și gresie. Între anii 1934-1938, a urmat Școala de cântăreți bisericești din Piatra Neamț, aflată, pe atunci, sub conducerea părintelui Constantin Matasă, fondatorul Muzeului de Istorie din Piatra Neamț. Încurajat de acesta va prinde și el dragoste pentru arheologie și va începe să realizeze mai multe observații și sondaje în diverse zone din sat. „În evoluția lui Neculai Popa, ca arheolog amator și inițiator al unui muzeu privat, un rol foarte important l-a avut părintele Constantin Matasă. Astfel, ucenicul a încercat să-și imite maestrul, efectuând cercetări arheologice și punând bazele unui muzeu. Activitatea de arheologie face parte dintr-o sferă mai mare de preocupări, Neculai Popa descoperindu-și și talentul de sculptor, cu prilejul săpăturilor arheologice de la Târpești, între anii 1961-1965, când are loc și debutul său ca sculptor naiv“, ne-a spus Nicolae Popa, fiul meșterului popular.
Din anul 1972, grupurile de turiști străini încep să viziteze casa creatorului din Târpești, admirând lucrările sale și obiectele tradiționale adunate în cadrul colecțiilor muzeului, organizat de el în localitate.
Primul muzeu a funcționat din 1964 până în 1976, în vechea clădire de serviciu a învățătorului satului, pe care Neculai Popa a reparat-o și reamenajat-o pentru a putea adăposti colecția sa de obiecte. În anul 1976 este inaugurată o nouă clădire a colecțiilor muzeului.
Cel mai mare muzeu personal din România este format dintr-o casă veche și un pavilion special construit, care adăpostesc peste 3.000 de exponate, începând de la ceramica Cucuteni și obiecte dacice, până la obiecte populare de lemn, ceramică, fier, bani, împletituri și straie din diferite perioade istorice aparținând mai multor popoare.
Arta lui Neculai Popa, un tezaur pe cale de dispariție
Din păcate, tradiția lăsată moștenire poporului român de Neculai Popa are șanse mari să dispară, ca urmare a dezinteresului generației contemporane pentru acest gen de artă. „Lumea de azi e schimbată în spiritul timpurilor noi, fiind mai puțin interesată de genul acesta de artă. De aceea, ne gândim în viitor la înființarea unor ateliere de sculptură, aici, la Târpești. Este unul din motivele pentru care am constituit Fundația Culturală Neculai Popa. Sperăm să putem valorifica, în acest sens, un spațiu în care au locuit cândva părinții, respectiv trei încăperi pe care le vom restaura. În atenția noastră sunt, în primul rând, copiii, cărora dorim să le transmitem zestrea moștenită de la Neculai Popa. Într-o lume care tinde să se modernizeze într-un ritm galopant, riscăm să ne pierdem identitatea națională. Avem nevoie de o întoarcere spre valorile autohtone, spre rădăcinile noastre“, a adăugat fiul cunoscutului meșter popular.
De-a lungul timpului, lucrările lui Neculai Popa au fost expuse în marile orașe ale lumii, despre ele scriind Michel Fortin, Raymond Charles (prof. univ. dr. la Sorbona), Samuel Glotz, Sandra și Scott Windeart sau etnologul Romulus Vulcănescu.
În 1967 a primit premiul special al UAP, un an mai târziu a obținut Meritul Cultural clasa I, iar în 1969 a luat Premiul I la expoziția republicană de artă populară, precum și o mențiune de onoare la Trienala Internațională de Artă Naivă de la Bratislava. În 1974 a câștigat Medalia de aur la expoziția republicană, iar în 1982 a primit Crucea de Onoare a Societății Franco-Britanice.
Lucrări publicate: „Cartea vieții mele“ – roman autobiografic în versuri (1996); „Lumea satului – datini și obiceiuri pierdute“ (1998); „Din lumea văzută și nevăzută“ – cugetări, întâmplări și snoave – în proză (2002); „De la lume adunate – altfel de întâmplări, povestiri, glume și strigături“ – în versuri (2006).
Irina NASTASIU