În urmă cu 127 de ani, pe data de 15 iunie 1889, se stingea din viață „geniul poeziei românești“, Mihai Eminescu. Murea în clinica doctorului Suțu, în urma unei lovituri la cap provocată de un alt pacient, episod relatat de Dumitru Cosmănescu, frizerul regelui Carol, care venise în acea zi de 15 iunie 1889 în vizită la Eminescu.
„Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu’ repede doctorul că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât! L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă și când am tras mâna îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise! “ (fragment dintr-un text apărut în „Universul“, București, 28 iunie 1926, p. 3., reluat în „Cuvântul Ardealului“, Cluj, 1 iulie 1926, și în „Primăvara“, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926).
În lucrarea „Boala și moartea lui Eminescu“, scriitorul Nicolae Georgescu își expune propria teorie despre sfârșitul poetului național, concluzionând că acesta a fost asasinat, din cauza activității sale jurnalistice.
După o lungă perioadă de suferință, din care nu au lipsit tratamentele cu cantități enorme de mercur sau bătăile cu funia udă, până la leșin, Eminescu pleca la odihna veșnică, pe care și-o dorise atât de mult, încă din timpul vieții sale chinuite.
Fără Eminescu, suntem astăzi mai goi, mai singuri, lipsiți de vocea sa puternică și de condeiul critic, prin care înfiera tot ceea ce urmașii săi au legiferat: hoția, corupția, demagogia, trădarea intereselor naționale.
„Acel care e cu totul înlăturat de la conducerea acestei țări este poporul românesc însuși“
„Să-l apărați pe Mihai!“, cerea apropiaților săi, pe patul de moarte, Zoe Dumitrescu Bușulenga, devenită între timp Maica Benedicta.
De cine să-l apărăm? De detractorii de ieri și de azi, mereu aceiași. Îi recunoaștem, după discursul lor. Ei spun că Eminescu a fost nebun, sifilitic, alcoolic, extremist, xenofob sau antisemit.
Dar nu spun nimic despre lupta sa pentru unitatea tuturor românilor, articolele incendiare la adresa dușmanilor țării, demascarea corupției politicienilor români ai vremii, și nici despre planul său de a înființa o organizație independentă, numită „Societatea Matei Basarab“, aflată în afara controlului francmasoneriei, de trezire și promovare a spiritului românesc și de refacere a Daciei mari.
V-ați întrebat vreodată de ce publicistica lui Eminescu – deși a avut aceeași amploare ca opera lui poetică – a fost total interzisă după cel de-al Doilea Război Mondial? Iată doar câteva dintre opiniile – parcă mai actuale azi ca niciodată – prin care Eminescu a devenit incomod:
„S-au zidit fără îndoială multe palate în București, s-a înmulțit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; țara muncește înzecit pentru a întreține absenteismul și luxul, precum și pătura numeroasă de oameni care și-au făcut din politică o profesie lucrativă“.
„Acel care este cu totul înlăturat de la conducerea acestei țări (…) este poporul român însuși, fiindcă voturile inteliginții sunt aruncate în mulțimea celor ce se obțin printr-o cinzeacă de vin“.
„Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiții, fără patrie hotărâtă, fără naționalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simțul său istoric, simțul de dezvoltare continutivă și organică (…) (în „Opere“, vol. XII, pag. 376)
Irina NASTASIU