Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Unul din cei mai mari psihologi, pe urma căruia merg foarte mulți specialiști (n. 7 februarie 1870 – d. 28 mai 1937, Viena) care a contribuit foarte mult la metode psihoterapeutice, este Alfred Adler (vezi Teoria inferiorității și recompense, Teoria ordini nașterii în familie și relația între frați.) În acest articol aș vrea să dezvolt un subiect foarte interesant pe care Alfred Adler l-a făcut în pionierat. Anume, diferența de vârstă între frați și influența asupra personalității și asupra atitudinii fiecăruia dintre ei. Trebuie spus că Adler a fost al doilea dintre cei 6 frați. El a dezvoltat teoria ordinii în care aceștia s-au născut, anume că primul copil este copilul cu cele mai mari probleme de încredere de sine datorită faptului că pentru mamă este prima experiență de a fi mama. Astfel, toată neîncrederea și nesiguranța se revarsă asupra copilului. Acest copil este mult mai sever, mai serios la învățătură și mai responsabil. Copilul cel mai mic, spunea Adler, este copilul a cărui încredere este mai mare, dar a cărui sentiment de inferioritate este mai scăzut. Ultimul frate/soră este cel mai răsfățat, alintat și se poate spune că este cel mai iubit. Adler mai menționează copilul de mijloc, sandwich copilul care este între alți doi copii. Acesta este cel mai înghesuit, simte că trebuie să se lupte cel mai mult pentru teritoriul lui și pentru a se menține pe un anumit loc. El simte că atenția maxima a părinților se duce ori la copilul cel mai mare sau la copilul cel mai iubit, cel mic. Copilul de mijloc este scos din atenția părintească. Adler a adăugat că fiecare copil care vine în lume aduce o trauma psihică copiilor dinaintea lui și îi afectează foarte mult. Majoritatea copiilor fac o regresie psihologică și anume ei regresează comportamental, ca să poată, în mod subconștient să primească aceleași atenție și iubire pe care le primește bebelușul. Așa că se pot vedea foarte multe cazuri de regresii prin: enurezis, izolare, stări de deprimare, agresivitate față de alții și, mai ales, față de bebeluș etc. În acest articol mi-am pus în vedere să mă ocup cu o parte din teoria Adleriană care nu a fost dezvoltată până astăzi, și anume, dacă diferența de vârstă mai mare creează diferențe mari de atitudine și de comportament față de sine însuși și față de familie și societate. Trebuie spus că cercetătorii s-au ocupat foarte mult de relația între frați care au diferențe de vârste mici. Așa cum ar fi de la un an până la 4 ani. În acest caz, cu cât diferența de vârstă este mai mica, apropierea psihologică, fizică și intelectuală este mult mai bună , în așa fel că, deși, într-adevăr, frații se ceartă între ei, luptă pentru același lucru, în momentele când trebuie să arate solidaritate frățească, ei se unesc și arată că se iubesc și că au grijă unul de celălalt. Că sunt frați. (Nu vorbesc de cazuri excepționale, despre părinți care contribuie foarte mult la depărtarea fraților unul de celălalt. Rolul părinților este foarte mare, este acela de creea o relație armonioasă între frați și între ei ca părinți cu copiii lor. Cu cât părinții fac diferențe mai mari cu atât relația între frați este mai defectuoasă. Sunt părinți care, fiecare dintre ei, alege un copil drept favorit, care devine copilul ales. Aceasta creează mai probleme între frați, pe termen scurt și lung). Certurile între părinți și neînțelegerile dintre ei pot fi și ele un catalizator destul de puternic la neînțelegere dintre frați. Interesant este că povestea relației între frați a fost pusă și în Biblie ca prima poveste omenească, cea dintre Cain și Abel, când Cain simte că Dumnezeu îi acordă mai multă atenție fratlui său, Abel. Cu toate că lucrurile au fost împărțite – Abel a primit cerul și spiritualitatea, Cain a primit pământul și materialismul-, Cain simte că Dumnezeu îl ceartă și nu primește jerfta lui, atunci hotărăște să se răzbune și să-l omoare pe fratele său, Abel, ca să fie el singurul copil și să primească toată atenția de la tatăl său, Dumnezeu. De aici putem vedea cât este de actualitate problema între frați și iubirea părintească. În observațiile mele am hotărât să extind subiectul relației între frați când diferențele de vârstă sunt mai mari de 4 ani, și anume între 8 până la 20 de ani. De când lucrez în România ca psiholog clinician, am întâmpinat mai multe cazuri de copii care s-au născut, au trait ani buni ca fiind singurul copil la părinți. Dar, la un moment dat, părinții, din nevoia de a face un copil la o vârstă mai înaintată ca să poată să aibă o ocupație, din nevoi egoiste, din greșeală, aduc un alt copil pe lume pe care noi îl considerăm fratele copilului “unicat”. Bineînțeles că bebelușul necesită mai multă atenție, mai multă îngrijire, mai ales fizică, iar primul frate resimte acest lucru. El a fost în toți anii singur la părinți, a crezut că lumea este a lui și, dintr-o dată, fără să fie întrebat, părinții hotărăsc să mai aducă un copil pe lume și își schimbă radical atitudinea. Atenția merge către bebeluș și, mai mult decât asta, acestui copil unic și poate și alintat, i se cere să fie și un exemplu pentru nou-născut, sau să schimbe pe mama și tata în orele de îngrijire, și i se atribuie responsabilități. Nu doar că asta nu e pe gustul lui, dar i se ia din timpul său pentru cel al noului născut. Mai mult, i se cere să renunțe la îmbrăcămintea și jucăriile lui și să-i fie date fratelui. I se cere să ia surioara sau fratele cu el, la petrecerile sau la prietenii lui. De multe ori i se atribuie misiuni mai grele cum ar fi să meargă într-o tabără și să stea două săptămâni cu frățiorul cel mic și să-l păzească.
Doctor MIRON ITZHAK
