Joi, 4 februarie, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse, Maria Zaharova, a dat tonul, de la Moscova, unei diversiuni de tip sovietic, printr-o declarație măcinată de rea-intenție la adresa României. Acuzând statul român și pe reprezentanții acestuia de dorința de „rescriere a istoriei“, oficialul moscovit a dat glas unei practici pe care, pe parcursul cel puțin a ultimei sute de ani, URSS și, apoi, Federația Rusă au aplicat-o din plin, fără a se opri, însă, la rescrierea istoriei țărilor din regiune, ci continuând, atunci când a avut posibilitatea, să le gestioneze, prin ocupație, istoria. Acuzația purtătorului de cuvânt al MAE rus a fost exemplificată prin faptul că, în ziua în care era necesară comemorarea Holocaustului (o crimă de nejustificat ce pătează obrazul omenirii), la București a fost organizată și o expoziție care amintea de atrocitățile comise la adresa etnicilor germani deportați, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, în URSS.
Cu alte cuvinte, mizând pe o comparație amăgitoare, rușii vin să ne asigure că nu au uitat „de partea cui“ a intrat România în cea de a doua conflagrație mondială. Desigur, lucrul acesta nu trebuie uitat. De altfel, România a plătit, ca stat declarat învins în cel de-al doilea război, cu vârf și îndesat pentru opțiunea pe care conducătorii săi din epocă au avut-o la acel moment, chiar dacă, ulterior, grație actului de la 23 august 1944, inițiat de Regele Mihai I, parcursul marii conflagrații a fost scurtat cu cel puțin 6 luni, ceea ce a însemnat și salvarea a sute de mii de vieți omenești. Nu este necesară, deci, această „reamintire“ venită dinspre un stat care a agresat alte state europene în secolul trecut, continuând până în zilele noastre. Și nu este necesară această „reamintire“ pentru că, în România, eroarea politică și militară a trecutului este în permanență discutată, într-un permanent exercițiu critic de asumare a memoriei. Același lucru se întâmplă și în ceea ce privește implicarea autorităților române în atrocitățile comise la adresa populației românești de origine evreiască. Nu este nevoie, deci, să ne atenționeze Moscova privitor la propria noastră istorie. Și poate că MAE român ar trebui să fie foarte ferm din acest punct de vedere, pentru că avem ce să le reamintim rușilor. Să le spunem, deci, despre tezaurul furat și nici astăzi recuperat, despre înțelegerile dintre Stalin și Hitler, via pactul Ribbentrop-Molotov, despre raptul Basarabiei și al Bucovinei de Nord, despre transformarea României într-un vast sistem concentraționar, într-o mașină a morții pe model sovietic, la ordinul tătucului Stalin, despre închiderea și scoaterea țării noastre în afara lumii civilizate vreme de aproape 50 de ani, grație comunismului de producție rusească, de agresiunile recente ale Federației Ruse la adresa Ucrainei. Are Moscova, așadar, de ce să-și amintească, înainte de a da lecții de istorie. Ca și altor state din regiune, istoria noastră a tot fost rescrisă prin diktat de la Moscova (ultima dată, de către Mihail Roller, „istoricul“ oficial al comuniștilor), așa încât știm, ca români, pe propria-ne piele ce știu rușii să facă și în acest domeniu. Poate că, din fericire, acea epocă a trecut, cu toate că, așa cum vedem, mentalitatea imperială a Moscovei, dozată cu nițel sovietism recuperat, este încă pregnantă.
Dan MISĂILĂ