Doctor Miron Itzhak –psiholog clinician principal cu drept de supervizare
Unul dintre clienţii mei mi-a povestit despre primul lui copil – o fetiţă în vârstă de 7 anişori – care a venit cu el în vizită la spital, să îi vadă pe mama şi pe frăţiorul ei care se născuse cu câteva zile înainte.
Fetiţa s-a uitat atentă la frăţiorul ei şi a zis – tati, dar este mult mai mic decât îmi închipuiam. După numai două minute a continuat – dar tati, cum o să fie cu mami şi cu mine? Cine are să aibă grijă de mine, când mami este aşa de ocupată cu frăţiorul meu?
Aceste întrebări l-au surprins pe clientul meu, iar eu am hotărât să public un articol, prin care să lămuresc această problemă, care este un fenomen foarte normal şi care îi preocupă aproape pe toţi părinţii şi pe copiii lor, atunci când se naşte încă un copil în familia lor.
Acest fenomen este întâlnit la copiii care sunt singuri la părinţi şi când dintr-o dată se naşte frăţiorul lor.
Înainte de naştere, copilul observă cum burtica mamei lui creşte, iar dacă acesta nu pune întrebări ar fi grozav ca noi – părinţii – să provocăm un dialog, stimulându-l în acest fel să vorbească despre acest lucru.
Într-adevăr, trebuie anunţat că în curând are să apară pe lume un bebeluş, care va avea şi el un nume, viaţa lui şi care îi va fi frăţior, asta neînsemnând că naşterea acestuia schimbă cu ceva viaţa copilului cel mare. Nici afecţiunile părinteşti nu vor fi schimbate. În schimb, este posibil să fie o perioadă când mama va fi mai obosită şi va trebui să dea mai multă atenţie copilul ei nou-născut, dar în niciun caz, nu va afecta relaţia dintre copilul cel mare şi părinţi.
În altă ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul că este binevenit încă un copil, pentru că atunci cel existent fiind mai mare, va fi mai responsabil, având şi atribuţii să o ajute pe mama sa, astfel nu se va mai simţi singur şi va avea cu cine să se joace. De aceea, lipsa de comunicare şi ascundere a unor fapte reale, creează copilului cel mare probleme în direcţia comportamentală, sentimentală şi cognitivă.
Copilul neinformat poate ajunge la o regresie psihică
Mai mult decât atât, copilul care nu este informat şi i se acceptă să-şi pună ideile şi sentimentele lui pe seama altora, acel copil poate să ajungă la o regresie psihică motrică şi cognitivă.
În regresiile motrice mă refer la tendinţa copilului cel mare de a începe să meargă în patru labe, sau să-ţi blocheze din subconştient puterea mersului.
Din punct de vedere cognitiv, apare o regresie pe linia de concentrare, de atenţie, copilul nu mai are chef de învăţat şi nu se mai pregăteşte cum trebuie.
Din punct de vedere afectiv emoţional, copilul intră într-un plâns puternic sau o tendinţă de izolare, ori să fie agresiv verbal şi comportamental faţă de părinţi şi de alţi copii, sau se izolează şi cade într-o tăcere puternică.
Din punct de vedere al dezvoltării psihice, există o regresie pe linia de curăţenie şi anume – copilul care a învăţat să nu mai facă pe el, începe de odată să facă pipi (enorezis) sau nevoile mari (ecufarezis).
O altă regresie se poate produce pe linia alimentaţiei, când copilul refuză să mănânce normal şi cere o mâncare pe care să nu o mestece – lichidă (la sticlă) sau pasată.
Unii dintre copii regresează de la nivelul lor la faza orală când apucă să introducă totul în gură – mai ales folosesc suzeta (pe care nu o mai foloseau de mult), sau degetele lor. Alţi copii tind să-şi mănânce unghiile, sau aleg fire din părul lor şi le smulg.
Toate aceste regresii pot fi acasă sau la grădiniţă.
Am tratat cu mulţi ani în urmă un caz de ecufarezis şi anume – un copil în vârstă de 6 ani, care, în timp ce era acasă, făcea pe el. La şcoală se comporta normal, nu făcea pe el.
Am avut şi cazuri invers, când copilul făcea pe el afară, iar acasă se comporta normal.
Trebuie să înţelegem că în momentul în care vine un copil pe lume, copilul cel mare simte o ameninţare, este plin de emoţii, de invidie, gelozie, frustrări şi îşi pierde încrederea în el. Fiecare copil interpretează diferit această schimbare care se petrece, iar din punct de vedere sentimental, manifestarea este diferită de la un copil la altul şi de la o vârstă la alta.
Interesant este faptul că acest fenomen de regresie poate fi imediat după naştere şi să dureze câteva zile până la câteva săptămâni, sau când copilul îşi ascunde emoţiile ori părinţii nu-i permit să-şi exprime emoţiile şi ei pot deveni o regresie după câteva luni de zile.
De aici recomandarea mea este să fim deschişi la emoţii, la pregătirea copiilor, astfel încât ei să-şi poată exprima tot ce le trece prin cap.
Şi copilul mai mare trebuie protejat
Unul dintre aspectele întâlnite des la copilul mai mare este atunci când părinţii nu se află lângă bebeluş, iar acesta încearcă să se apropie prea tare şi repede de frăţiorul mai mic, să-l ţină foarte puternic sau să-l lovească. Rolul părinţilor este de a-l proteja pe bebeluş şi de a nu-i permite copilului mai mare să se apropie de el, fără prezenţa unuia dintre ei.
Numai după ce copilul va şti să-şi stăpânească şi să-şi exprime emoţiile, abia atunci încet, încet putem să-i atribuim această responsabilitate.
Recomandarea mea legată de apropierea fizică este ca unul dintre părinţi să se ducă împreună cu copilul, să-i explice şi să-i arate cum să-l atingă pe bebeluş, fără să-l lovească, cum să-l mângâie din iubire, fără să-i facă rău.
Există şi un comportament pasiv atunci când copilul se închide în el şi refuză să se apropie de bebeluş. Aici îndrumarea mea este ca părinţii să dea voie copilului să-şi exprime sentimentele lui, căci acest lucru îi face bine.
Mulţi dintre părinţi, fără să întrebe pe copil, tinde să ia pătuţul copilului cel mare, sau îmbrăcămintea ori jucăriile lui şi să le dea bebeluşului, lucru care este perceput ca o lipsă de respect faţă de copilul cel mare, intrând astfel pe teritoriul lui şi în particularităţile lui. De aceea, copilul necesită să fie întrebat într-un mod direct dar inteligent, să i se ceară părerea dacă mai foloseşte pătuţul lui, iar în caz negativ, dacă poate să i-l dea împrumut frăţiorului cel mic.
Copilul cel mare trebuie să înţeleagă şi să ajungă singur la concluzia că jucăriile şi îmbrăcămintea nu mai sunt pentru vârsta lui, iar părinţii pot să dea acele lucruri copilului cel mic. La fel părinţii trebuie să discute cu copilul cel mare despre camera pe care o alege şi unde va dormi fiecare.
De multe ori copilul interpretează greşit această schimbare, ca o lipsă de iubire şi ca o discriminare. De aceea, de la apariţia celui mic, în prima perioadă, părinţii trebuie să fie mult mai afectivi faţă de copilul cel mare, să-l mângâie, pentru a-i confirma că este iubit şi apreciat. Dorinţa părinţilor este de a crea cât mai repede o stabilitate constantă în comportamentul familiei, cum ar fi – mama să se ocupe cu bebeluş, iar tata, când se întoarce de la serviciu, să-i acorde atenţie copilului cel mare timp de două ore.
Dacă respectăm aceste reguli de bază şi îl facem pe copilul nostru să se simtă că este iubit şi el la fel ca pe bebeluş, într-o perioadă scurtă de câteva săptămâni, totul va reveni la normal.
Dacă nu reuşim să dovedim aceasta şi tindem să ne simţim vinovaţi recompensând acest sentiment de vinovăţie faţă de copilul cel mare că a fost discriminat şi cumpărăm bomboane sau altele numai ca să se simtă el bine, facem o mare greşeală şi într-un timp scurt este posibil să devină un copil cu probleme psihice şi cu o regresie, aşa cum am menţionat mai înainte.
Dacă simţiţi – ca părinţi – că nu sunteţi lămuriţi cu cele prezentate mai sus şi doriţi un sfat, aştept întrebările dumneavoastră şi puteţi să mă sunaţi pentru o consultaţie privată.
Doctor Miron Itzhak –psiholog clinician principal cu drept de supervizare
P. Neamt, b-dul Mihai Eminescu nr.3, bl.D-4, ap.37, judeţul Neamţ
e-mail – miron@ambra.ro
Site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
Telefon: 0233-236146
0747-627971
0724-225214