Pacient 1: Bună ziua domnule doctor, de fiecare dată când se apropie sărbătorile, îmi fac planul să mă întorc în țara mea natală, și, într-adevăr, vin aici cu cel mai mare drag și petrec câteva săptămâni în România. Locuiesc în Italia, împreună cu familia de mai bine de 15 ani, lucrez la o fabrică și eu și soția. Copiii sunt la școală, am doi copii, iar lucrurile sunt, din punctul meu de vedere, destul de bune. Problema este că în Italia nu mă simt în totalitate român, dar nu mă simt nici italian. Simt că sunt prejudecăți față de români și suntem clasați într-o scală destul de joasă. Pe de altă parte, nici când ajung în România nu mă simt în totalitate cel mai bine. Am senzația că România nu se dezvoltă, stă pe loc de mai mulți ani, mentalitatea este înapoiată și nu-mi găsesc locul nici aici. Simt un gol în suflet, o problemă mare de identitate și nu știu ce să fac ca să mă simt bine și să-mi găsesc locul potrivit. În aceeași săptămână am primit încă un email de la un domn care locuiește în România și este venit de mai mulți ani aici. A lăsat tot ce a avut în țara lui natală, Germania și lucrează în România. Iată ce scrie: Pacient 2: Locuiesc în România de mai bine de 20 de ani. Părinții mei s-au născut în România, eu m-am născut în Germania, pentru că părinții mei au plecat înainte de revoluție în Germania. Educația pe care am primit-o, muzica românească și toată mentalitatea din casă erau românești . La o vârstă mai înaintată am hotărât să las totul în Germania și să mă întorc în România. Am deschis o mică afacere care merge destul de bine. Sunt căsătorit, am copii, dar de fiecare dată când plec la sărbătorile de iarnă sau Paștele în țara mea natală, Germania, simt, la început, o bucurie, dar, când ajung acolo, încetîncet mă întristez și simt că nu sunt în largul meu, nu știu ce e cel mai bine pentru mine: când locuiesc în România, inima mea este în Germania și când sunt în Germania doresc cât mai repede să mă întorc și nu fac față condițiilor materiale și mentale de acolo. Vă rog să mă ajutați să mă împac cu dubla mea identitate pe care o am și o simt. Articolul acesta – sunt sigur – că reflectă starea a mii de oameni, poate și mai mult, oameni care, în mare parte sunt prietenii mei pe facebook, și altă parte persoane care au fost la mine la consultații și care au plecat în străinătate să încerce să-și dezvolte o altă viață într-o altă lume. Nu știu exact numărul de români plecați dar estimez că în jur de 4 milioane de români au plecat din România de la mijlocul anilor 90 și sunt încă sute de mii care au plecat înainte de revoluție. În migrarea inversă, între persoanele venite din țările dezvoltate și trăind în România, tot există câteva zeci de mii care, din motive personale s-au hotărât să-și facă viața în România. Așa că articolul acesta se adresează către două grupuri diferite: români plecați în străinătate și persoane individuale care s-au așezat în România venind din țările dezvoltate (există încă o categorie – persoane care s-au așezat în România din țările mai puțin dezvoltate, cum ar fi studenți din țările arabe sau asiatice ori africane, categorie de care nu ne ocupăm acum). Problema pe care au adus-o cele două persoane reprezintă una serioasă în psihologia socială și clinică. O problemă de identitate persoanlă sau conflicte între mai multe identități și sentimentul că aceste conflicte duc la probleme de adaptare. Persoanele care au plecat din România, au avut ca scop principal să-și găsească un loc de muncă să poată și să poată săși asume responsabilități printr-un salariu mai bun, ca tată, ca soț, ca băiat, ca mamă și așa mai departe. Încet-încet, au descoperit stilul de viață în țările unde au ajuns și o parte din ei s-a stabilit în totalitate în țara care le-a oferit condiții de trai mai bune decât România. Dar, partea cea mai mare din aceste milioane de oameni suferă de dublă identitate: visează într-o zi o să ajungă din nou acasă, o parte ți-au făcut case, o alta își cumpără apartamente și afaceri mai mici sau mai mari, pentru că ei cred că în viitor o să poate ajunge înapoi, să participe și ei în construirea României celei bune, să fi alături de părinții și copiii lor care au rămas acasă. În realitate, ei rămân în țara unde lucrează și în care și-au găsit activitatea, plăcerile și întregul stil de viață. Am avut oportunitatea să vizitez mai multe comunități de români în străinătate care continuă să socializeze cu persoane de origine română. Obiceiurile sunt păstrate la fel ca acasă: mâncarea este un semn de adaptare. O parte mare din români continuă să pregătească acceași mâncare de la mama de acasă. Întradevăr, există un procent mic de români care au tendința de asimilare totală cu patria adoptivă și care încearcă să imite toate trăsăturile și obiceiurile, începând de la mâncare, îmbrăcăminte, accentul chiar, obiceiuri și tradiții. Dar acest procent nu depășește 10 la sută. Cercetările ne arată că încercarea de a adopta întrun mod sigur toate obiceiurile și a părăsi identitatea ta natală crează mult mai multe probleme în sănătatea mentală, dezamăgirile și frustrările sunt mult mai mari când simt că după tot efortul lor, nu primesc de la majoritatea națională aceeași atenție și nici aceeași disponibilitate sufletească pe care le așteaptă. Majoritatea persoanelor care trăiesc în afara țării sunt într-o situație conflictuală între a păstra două identități care, din când în când se contrazic reciproc. De exemplu, îmi amintesc participarea mea la un meci de fotbal între echipele naționale ale României și Italiei care se disputa în Italia. Majoritatea românilor au ținut cu România. Din punctul meu de vedere, este firesc, pentru că românul (și nu numai el) are sentimentele cele mai puternice legate de țara lui, țara unde sa născut și unde a copilărit. Din păcate, copiii lor nu au aceeași atitudine, ci una total inversă. Ce ne spune acest lucru? Cu cât trece timpul și românul se așează mai bine, își găsește o activitate bună, reușește să-și cumpere un apartament iar copii lui se duc la o școală de stat, asta înseamnă că adaptarea este mai bună dar rămâne în adâncimea sufletului o mică frustrare care este văzută mai ales când se întoarce în țară, de sărbători sau în concedii. Conflictul de identitate națională și personală, de multe ori se rezolvă când ajung acasă și se manifestă grandios, ca o persoană care are n posibilități: mașină de lux, își permite să-și invite rudele la restaurante sau se manifestă zgomotos în hipermarketuri, pentru că el se simte, măcar în România, superior valoric. Fie și prin diferența financiară. Și atunci, prin aceste manifestări, reușește să acopere frustrările lui din țările unde lucrează și unde trăiește, țări care văd românii ca pe o nație inferioară. Interesant este că procesul pe care lam descris la primul caz este valabil și la al doilea caz. Persoana care venise dintro țară dezvoltată în România și se simte destul de comod și de bine că aici are posibilități financiare și are un statut destul de acceptabil pentru ea, în momentul în care se întoarce în țara lui natală, Germania, simte drastic diferențele. O invitație la un restaurant îl face să se gândească de câteva ori dacă își poate permite luxul. Și asta nu pentru că în Germania ar fi cu mult mai scump, ci pentru că banii câștigați în România sunt prea puțini în raport cu ce se câștigă în Germania. Nu poate face față invitațiilor și colegilor săi, și se simte, astfel, inferior și frustrat în aceleași condiții. Problema de identitate poate fi rezolvată când România o să fie la un nivel aprope egal cu cel al țărilor dezvoltate, lucru pe care îl văd urgent de realizat. Atunci nu va mai exista o astfel de problemă de identitate. Când popoarele o să elimine toate discriminările și prejudecățile, problemele de dublă identitate, mai ales între două identități conflictuale, o să dispară. Și totuși, tind să cred, că în mod individual, omul are curiozitatea și tendința unei libertăți care să-i permită să ajungă unde vrea el să locuiască și să lucreze. Primii ani de viață, de copilărie și locul ei, sunt semnificativi pentru identitatea fiecăruia. Cu cât există mai puține conflicte între identități, cu atât omul reușește să se adapteze mai bine condițiilor. Din anii 70 s-au dezvoltat o grămadă de cercetări care vorbesc despre cum putem să rezolvăm problemele dublei identități. Cercetările încurajează foarte mult apartanența la grupuri mici care provin din locul de unde te-ai năcut și cu care ai puncte comune. Aceleași cercetări încurajează să mergem pe tradițiile și obiceiurile natale, să se creeze canale de comunicare media pentru aceste grupuri. Toate acestea au un suport particular. Manifestările exhibiționiste care dezvoltă o apreciere de sine superficială despre identitatea ta natală, dăunează și creează probleme de identitate cu țara din care trăiești. De exemplu, în Franța, comunitatea musulmană se îmbrăca într-un mod demonstrativ tipic comunității. Ce a cerut guvernul francez? În locurile publice se păstrează identitatea generală franceză! Și totuși, din 4 milioane și jumătate de români care au plecat în străinătate, exită cel puțin o grupă mare de români care se confruntă destul de tare cu ambele identități. Românul are tendințele de adaptare la această țară, dar, în interior, suferă că nu-și poate permite ca aceleași avantaje materile, financiare și sociale să le aibă acasă. Eu recomand, ca una din soluții, este să ajungă înapoi în țara lor natală, să beneficieze de profesionalismul pe care l-a dobândit și care va fi de utilitate maximă aici. În acest caz, problemele de identitate națională și personală, vor fi eliminate în mod sigur. Din păcate, problema dublei identități duce la probleme psihice cum ar fi anxietăți, depresii, stări obsesive, depersonalizare, până la psihoze.
Aștept sugestiile și întrebările dumneavoastră. Dr. MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214 e-mail: miron@ambra.ro site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro