Principesa Ileana a României, amintiri din județul Neamț: „Acolo am învățat pentru prima dată să iubesc și să respect țăranul român“

În luna ianuarie a anului 1909 se năștea, la București, Principesa Ileana a României, fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria. În cartea sa de memorii intitulată „Trăiesc din nou“, Principesa Ileana vorbește despre legătura sa cu județul Neamț. Aici, mai exact la Bicaz, familia regală poposea la palatul construit în timpul lui Carol I, între anii 1910-1913, în clădirea care astăzi adăpostește Primăria. În perioada iulie-octombrie 1918, membrii familiei regale au locuit la Bicaz, iar după război, în februarie 1947, principesa revine în județul Neamț pentru a distribui ajutoare familiilor sărace. Era vorba despre un vapor cu hrană trimis de președintele Truman, a cărui încărcătură urma să fie distribuită prin intermediul Crucii Roșii. Principesa se oferă să se implice în distribuirea ajutoarelor, cerând, în mod expres, să fie trimisă la Piatra Neamț. „Am cerut să fiu trimisă, dacă era posibil, în regiunea Piatra Neamț, situată pe valea Bistriței, în partea de Nord a Moldovei. În timpul primului război mondial petrecusem acolo o vară fericită, departe de ororile războiului pe care le vedeam în Iași, și acolo am învățat pentru prima dată să iubesc și să respect țăranul român. Tot acolo mi-am consolidat cunoștințele destul de aprofundate de limba română, căci țăranii sunt adevărații ei păstrători. Este o limbă arhaică, cu adevărat frumoasă, iar faptul că o stăpânesc este unul din lucrurile pentru care sunt într-adevăr mândră. Crucea Roșie a fost de acord cu cerința mea și regele și guvernul la fel“, își amintește principesa.

La Piatra Neamț, orașul „roșu“

Conștientă de riscurile unui refuz venit din partea conducerii comuniste a orașului, principesa reușește totuși să stabilească o întâlnire cu autoritățile locale, pe care le convinge să se implice în distribuirea proviziilor.

„Deși fusesem avertizată că acesta era un oraș «roșu», am avut parte de o primire generoasă și am fost invitată să iau micul dejun într-o casă particulară unde am început să aflu exact care era situația în oraș. Spre bucuria mea, acolo l-am întâlnit pe vechiul bibliotecar și prieten al tatălui meu, care mi-a fost de mare ajutor. Am aflat că cel mai greu va fi să mă înțeleg cu prefectul, șeful administrativ al regiunii, care era un membru convins al Partidului Comunist. Mi-a fost descris ca un administrator capabil, oricum, și în nici un caz un om rău, dar și ca unul care nu era deloc prietenos cu Crucea Roșie, fiind tot timpul în alertă în ce privea sentimentele și activitățile anticomuniste. Imediat după micul dejun am chemat autoritățile locale la o întâlnire cu administratorii Crucii Roșii, cu doamna Podgoreanu și cu mine. Am explicat că eu eram doar o femeie, cu puține cunoștințe despre cum se organizează astfel de activități și absolut fără nici o informație în privința resurselor orașului, a stării drumurilor și a cantității de provizii care va trebui transportată. Oricum, am spus eu, știam că ei vor ști să se descurce în această situație, întrucât domnul prefect era cunoscut și la București pentru splendidele sale capacități de organizator, așa că lăsam totul pe seama lui. El și cu oamenii Crucii Roșii puteau să o scoată la capăt, eram sigură, iar eu voi urma îndrumările pe care mi le vor da. Trenul cu provizii sosea în seara aceea. Ar avea amabilitatea să vină la vagonul meu la ora cinci ca să putem lua hotărâri în privința ultimelor detalii? La ora șase, în sala de așteptare, am sugerat eu, ne-am putea întâlni cu echipele noastre, inclusiv cele organizate local, iar domnul prefect ar putea să le expună planurile și să le dea instrucțiunile necesare. Mi-am dat seama că eu câștigasem prima rundă, așa că m-am înclinat politicos și am părăsit întâlnirea“.

Sărăcia lucie din satele nemțene

Mizeria în care trăiau nemțenii o înduioșează pe principesă, care își dă seama că nu era ușor să aleagă familiile sărace, acolo unde toți erau înfometați. „Am vizitat treizeci și opt de sate în șaisprezece zile, ceea ce este o performanță, dacă luăm în considerare starea drumurilor și vremea îngrozitoare, care trecea de la furtuni de zăpadă la topiri bruște și invers. A fost trimisă câte o echipă în fiecare sat, care să răspundă de distribuirea echitabilă a proviziilor și să controleze listele. Mașina doamnei Podgoreanu și a noastră au mers apoi din sat în sat ca să verificăm cum se desfășurau lucrurile, să rezolvăm dificultățile și neînțelegerile și să dăm tot felul de explicații – sarcini care nu erau deloc ușoare. Mizeria pe care am văzut-o era copleșitoare. Primul lucru care m-a frapat a fost neobișnuita pustietate din sate. În mod normal trebuiau să fie pline de oameni, de copii, și de tot felul de animale – oi, câini, gâște și găini –, dar acum nu erau animale deloc. Oricine avea o vacă era fabulos de avut, cel care avea câteva găini era bogat, iar omul care avea făină sau porumb în casă era considerat uimitor de binecuvântat cu roadele pământului“.

Din nou, la Bicaz

Revederea Bicazului, după aproape trei decenii, răscolește amintirile principesei, starea deplorabilă a palatului unde își petrecuse una din vacanțele copilăriei îndurerând-o profund. Însă primirea caldă a nemțenilor de pretutindeni îi încălzește inima, dându-i putere și curaj pentru a-și continua opera filantropică.

„Când am ajuns la Bicaz, unde îmi petrecusem vara din 1918, am avut niște emoții teribile. Fiecare colțișor îmi aducea aminte de tata și mama, de surorile mele, și de iubitul nostru prieten canadian, colonelul Boyle, pe care l-am numit «Uncle Joe». Am aruncat o privire în casa albă de pe malul Bistriței, atât de dragă mie, unde îmi petrecusem multe ore pe când eram copil, privind plutele care treceau repede, dar am găsit-o răvășită de invadatori. Camera mamei mele, aranjată tot timpul așa cum îi plăcea ei, era acum goală și ferestrele erau sparte. Voiam să îmi împărtășesc cuiva amintirile, dar dintre cei care se aflau cu mine nu era nimeni care să fi fost acolo înainte. Am părăsit casa și m-am întors la țăranii care așteptau, și atunci din mulțime a pășit înainte o femeie.

— Domniță, nu-ți amintești?

Ce cuvinte mai dulci aș fi putut să aud? Își amintea și ea, ca mulți alții. Cu greu găseam un sat sau o mânăstire unde să nu fiu întâmpinată cu aceste cuvinte. Erau femei cu care mă jucasem pe când erau și ele copii, și mulți alți oameni care își aminteau detalii ale unor evenimente pe care eu aproape că le uitasem. Era greu întotdeauna să mă despart de ei; aveam atâtea lucruri despre care puteam vorbi. Dar aveam treabă de făcut, nu-mi puteam petrece mult timp vorbind despre lucruri trecute, oricât mi-ar fi încălzit acestea inima“.

Irina NASTASIU