De prea mulți ani de zile, tot ce am scris și am publicat în presă, cu durere și cu dorința de mai bine pentru ținutul meu natal, s-ar putea aduna într-o carte cu titlul „Predici în pustiu“…
De prea mulți ani de zile, se desfășoară pe plaiurile mioritice o stranie poveste politică și cetățenească, pe cât de actuală, tot pe atât de neeuropeană, aducând, în loc de prosperitate, numai încrâncenare, suferință, nedreptate, infamie, tupeu, mită, înșelăciune, certuri fără de sfârșit, toate cu un decont dezastruos tocmai pentru cei mai vulnerabili săteni, care nu au acum decât vina tragică a bătrâneții, lipsei de ajutor și a bolilor fără de doctor și fără de leac.
Unii îi așteaptă să moară; altora nu le pasă, fiindcă primesc o pomană lunară, cât să le acopere costul „tăriei“ băute pe nemâncate, dimineața, la crâșmele din răscruci. Aceștia din urmă câștigă în plus, din patru în patru ani, stipendii „electorale“ de la cei care își negociază mandatele de conducători plimbându-și electorii din cârciumă în cârciumă.
De mai mulți ani, primarii și consilierii comunali au un proiect adecvat comunei lor, menit să îmbunătățească radical starea materială și de civilizație a sătenilor încă rămași la vatră. Pe scurt, este vorba în acest proiect de banalele cerințe europene: introducerea apei curente peste tot, nu doar la șosea, canalizarea, stația de epurare, străzi asfaltate, magazine moderne, școli valide în toate satele…
În plus, adaug eu: stații de muls în „gura islazului“ din fiecare sat al comunei și o mică întreprindere pentru prelucrarea laptelui. Mai anțărț, pășteau pe izlaz (veche și nerentabilă organizare a pășunatului) peste două sute de vaci. Acum…
Mai ales de o înnoire radicală are nevoie și bătrâna și falimentara „cooperativă de achiziții și consum“, devenită din păcate cârciumă contribuitoare la bolile satului, prin băuturi contrafăcute, otrăvuri în fapt, și mărfuri de proastă calitate. Vocația de „achizitor al produselor locale“, atât de necesară în prezent, a pierit programat și nu mai avem un cumpărător național al produselor BIO din mica gospodărie sătească, atât de mult cerute pe piață. S-a pierdut pe drum o idee economică foarte europeană, în paguba sătenilor români…
Totul pare zădarnic, sub zodia lui „Da ce vă pasă, bre?!?“
Uite că unora încă le pasă, fiindcă cei rămași la vatră au construit, în anii lor de muncă, și vreo patru mii de școli în patru mii de sate, și magazinele cooperativelor, multe aflate azi în paragină sau în ruină.
Multe școli sunt „în conservare“, adică părăsite, la cheremul bețivilor, hoților, ploilor, fără de garduri împrejur, fără de uși și ferestre, cu tavanele prăbușite. Auzit-ați că primarul Cutărică a fost obligat ca, alături de consilieri, să repare cu banii lor ce au lăsat în paragină??? Aiurea! Acum li se măresc salariile, poate-poate mai au de ras din temelii câte ceva.
Veți zice că un asemenea dezastru este o poveste sau – mă rog – o raritate. Da? Ei bine, faceți o plimbare de câteva ore, mai departe de asfalt, pe jos, și o să vă dumeriți.
Vă întrebați desigur: unde e legea și unde sunt prefecții, puși de guvern să supravegheze bunul mers, legal, al vieții noastre? Păi unde-s? Hai să numărăm câți primari au fost suspendați fiindcă, prin nepăsare și malversații, ruinează bunurile satelor? Și câți au fost obligați să plătească?
În România Mare, pe care o pomenim cu legitimă nostalgie, primarii erau aleși dintre gospodarii cei mai destoinici ai satelor, pentru a gospodări cu aceeași destoinicie localitățile rurale. Cei mai mulți nu erau salariați. Unii primeau o indemnizație simbolică. Dar, în condiții materiale anemice, fiindcă satul nostru nici în România Mare nu era un paradis, își îndeplineau cu răspundere misiunea lor de părinți ai comunei.
Dacă în locul cuvântului „retribuție“, încărcat de bune amintiri, punem vocabula „sinecură“, nu greșim prea mult.
Dacă se face o comparație corectă între averea comunei și, în același timp, între averea primarului și a neamurilor sale, înainte de primariat și după câteva mandate, ANI are, nu pâine albă, ci cozonac cu nucă, pentru multe decenii de acum înainte. Idem tribunalele…
Dacă! Dar nu o facem, fiindcă sunt indispensabili: primarii aduc voturile de care avem nevoie pentru a conduce cu elan Patria (cu școlile în ruină). Încotro?
Putem trece cu ușurință peste aprecierea unui fost Președinte (de tristă faimă) al României, că ne manifestăm ca un stat cu vocație mafiotă? Nu-l cred! Dar nu mă pot preface că nu văd ce se petrece sub ochii noștri, mirați și… Și atât!
Dacă greșesc, luați piatra de jos și aruncați-o, domnilor senatori și deputați ai României, domnilor prefecți!
Desigur, îmi veți replica zâmbind cu tâlc: E mai ușor a scrie decât a construi, a repara etc. Așa e! Știu. O viață întreagă cei din generația mea am construit. Și școli, și Săvineștii, și Bicazul, și orașul Piatra, cu blocurile lui urâte, dar indispensabile… E drept că pentru sate nu am făcut mare lucru și asta este o vină pe care ne-o asumăm cu durere. Era o dictatură și nimeni nu ne întreba pe noi cam ce am dori să construim.
Dar nu-i așa că domniile voastre, acum, trăind noi în democrație, doriți a fi primari, deputați, senatori, miniștri, din adânc patriotism, din abnegație și din devotament suprem față de cetățeni? Nu-i așa că sunteți, domnilor primari, „părinții comunei“?
Nu-i așa că există primari valoroși în pitoreștile noastre meleaguri, cunoscuți ca niște fenomene excepționale? Deci modele ar fi.
Și atunci…
Și atunci să vă povestesc cum se întâmplă, de pildă, într-o țară soră de la care, începând din 1840, tot învățăm.
Acolo, consiliile și primarii îi ajută pe fermieri să se adune în cooperative, pentru a-și valorifica pământul și utilajele.
Acolo, primarii sunt în fruntea fermierilor, când aceștia negociază prețurile la nivel național.
Acolo achiziția de produse BIO este în toi și nu e de ajuns. (Ar trebui să venim noi pe piața Europei, cu autentice produse BIO, realizate în mica gospodărie românească, încă existentă.)
Acolo, inventarul, adică imobilele, utilajele etc. aparținând obștii, sunt păzite ca ochii din cap. În multe locuri, alături de un vechi local de școală, cu valoare de muzeu, bătrân de secole și excelent întreținut, vezi construcții școlare noi, realizate cu banii mai multor localități, puși la un loc.
Acolo, primăriile se asociază pentru a construi autostrăzi, pentru a ridica silozuri, pentru a realiza obiective cu neputință de atins de către o singură comună.
Acolo, într-o zonă păduroasă, părăsită de săteni acum trei sferturi de veac, s-a izbutit, prin cooperarea primarilor, repopularea și transformarea ținutului într-o regiune de mare interes turistic și economic.
Știți că tânărul primar care a condus lucrarea extraordinară, reprezentând doar o localitate cu circa zece mii de cetățeni, se numea Francois Mitterand ?
Deci se poate…