„Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic”, cartea lui Klaude Karnoouh publicată d Alexandria Publishing House din Suceava, apare într-un context public în care dialogul intelectual dintre „dreapta” și „stânga” lipsește. Pe zona „dreptei intelectuale” se manifestă din plin siguranța controlului pârghiilor – academice, editoriale și publice – specifice mainstream-ului, în vreme ce aria „stângii intelectuale” este percepută ca reprezentând o minoritate semnificativă. Ca liberal moderat, în sensul britanic al acestei identități ideologice, nu pot decât să constat că situația este de-a dreptul păcătoasă și să specific, din nou, că inexistența unui atare dialog nu poate fi decât o pierdere pentru spațiul nostru public.
Or, în ceea ce mă privește, sunt interesat, ca profesor de politologie, de discursul alternativ pe care îl propune stânga intelectuală, și de aceea socot că volumul profesorului Karnoouh, interesant situat argumentativ și cu o clară identitate ideologică – aceea a unui comunist de orientare marxistă – reprezintă o modalitate de a pune în fața oglinzii publice anumite metalități sociale contemporane, din lumea occidentală și din cea românească deopotrivă, cu scopul declarat de a reflecta fața considerată „distorsionată” a modernității.Nucleul cărții semnate de Claude Karnoouh sau, altfel spus, nucleul acestui „raport” este configurat, din câte mi-am putut da seama, în jurul unor teme care ar trebui să ne intereseze pe toți:
Ordinea capitalistă a lumii și alternativa la aceasta. Mi-a fost dat ca, în ianuarie 2011, atunci când am pășit în holul central al Universității Humboldt din Berlin, unde urmam un stagiu de documentare postdoctorală, să pot citi pe un perete celebra teză a 11-a din „Teze asupra lui Feuerbach”: „Filosofii nu au făcut altceva decât să interpreteze lumea; important este, însă, să o schimbi”. Și în viziunea lui Claude Karnoouh, acesta este fundamentul unei posibile schimbări radicale a lumii în care trăim, întrucât ceea ce ne spune autorul „Raportului asupra postcomunismului” că ar fi important este trezirea ”conștiinței active a subiectului istoric ca potențial actor revoluționar” (p. 127). În sensul transformării radicale a lumii, alternativa ar fi, așadar, potrivit lui Claude Karnoouh, revoluția. Recunoscând că propria sa generație a ratat această posibilitate, autorul sugerează că aceasta e, de acum, misiunea generațiilor actuale. Dar atenționează, în același timp, că revoluția nu se va întâmpla atâta vreme cât subiectul istoric nu are „conștiință de sine” sau câtă vreme cadrul ideatic al capitalismului îl împiedică să ajungă la aceasta, prin variatele instrumente pe care le utilizează, de la patroni la „funcționari ai puterii”, așa cum sunt, spre exemplu, psihologii, sociologii și jurnaliștii.
Anticomunismul postcomunist. În opinia autorului, comunismul, inclusiv cel românesc, nu a reprezentat decât o altă fațetă a modernizării specifice capitalismului, și anume aceea a „capitalismului de stat”. Pe acest fond, anticomunismul postcomunist își ratează ținta, rolul său real fiind de a perpetua ceea ce s-ar putea numi „mitul interbelicului imaculat”: „Pe scurt, toți acești parveniți care își cântă acum profesia de credință anticomunistă, servindu-și stăpânii în calitate de lachei cu normă întreagă, joacă un rol capital în proiectul amneziei naționale. (…) Dumnealor se întorc spre anii 1930 ca spre un «paradis» al armoniei sociale și al bunăstării, tulburat doar de agitația unei stângi comuniste clandestine și insuportabile și distrus apoi de comunism” (p. 171). Or, din punctul de vedere al lui Claude Karnoouh, problemele reale ale României postcomuniste sunt altele: „Ce ne văd însă ochii astăzi, când anticomunismul e afișat peste tot cu o amnezie și o frenezie egal de obscene? Asistăm la o deșertificare culturală a zonelor rurale, a cartierelor de la periferia orașelor; adevărata cultură populară a fost sacrificată pe altarul marșandizării generalizate a vieții țărănești.” (p. 291).
Rolul intelectualilor publici. Există o permanentă dezbatere, ce datează de câțiva ani încoace, relativ la această chestiune, mai cu seamă pentru că, după cum consideră Claude Karnoouh, intelectualii publici s-au predat pe altarul Principelui. Acestui aspect autorul îi adaugă o critică a mediului academic, de la noi și din spațiul european (aici sunt vizați gânditori precum Slavoj Žižek și Alain Badiou), ai cărui reprezentanți sunt preocupați exclusiv să teoretizeze schimbarea, fără să pună accentul pe latura acțională. Ca atare, din perspectiva autorului, avem de-a face cu „un conformism postmodern nihilist ca simulacru de critică” a stării actuale, ce se regăsește și în cazul stângii intelectuale din spațiul românesc: „Stânga românească îmi pare a fi confiscată încă de pseudo-lupte, de autojustificarea spectaculară prin care vrea să se desprindă de politic, încrezându-se în fundații străine interesate doar de promovarea celor ce par de stânga și neavând, în realitate, altă misie decât castrarea oricărei mișcări cât de cât radicale, adică marxiste (…) și explicit anti-imperialiste” (p. 348).
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
