Scria colegul Nicu Sava, despre poetul Viorel Tudose „ucis” de gazetar. Și, da!, gazetaria „ucide”. Consumă. Macină. Arde.
Uneori, nedrept, jurnalistul dedicat meseriei, sacrifică pasiuni, familie, prieteni pe altarul dedicat informării opiniei publice.
Dincolo de glorie și bani (ha!, ha!, ha!), cu cât e mai prins în mrejele acestei meserii „frumoase și împuțite” cu atât gazetarul serios e tot mai tentat să uite de chestiunile personale. Chiar până la uitarea de sine.
Pentru că acea știre de trei – cinci rânduri pare ușor de realizat dar, ca orice șurub, ascunde muncă. În spatele ei e documentarea, e redactarea care se supune unor canoane. Și partea de documentare e cu atât mai grea cu cât există, vai!, atâtea interese ca o anume informație să nu apară la gazetă.
Nu, nu vreau să vă conving că gazetarul ar fi vreun erou. Or fi fiind și în breasla asta unii mai puțin duși la biserică. Ăia sunt excepțiile de la regulă.
Gazetarul normal și onest știe forța pixului său, dar are și frică de Dumnezeu. Sau de ceva acolo, mai puternic decât efemerul cotidian.
Cei care știu ce înseamnă o viață dedicată cuvântului și gazetăriei vor fi spunând – și poate au dreptate – că sfârșitul lui Viorel Tudose o fi fost grăbit și de zilele și nopțile din vechea tipografie, printre literele de plumb toxic. Și de consumul intern, intens, al celui care, făcând un ziar, trăiește fără să vrea un pic din fiecare dramă din paginile publicației. Toate astea se adună undeva și sapă în sănătate, în viață. Săpând în literă, în cuvânt, gazetarul sapă, mereu, și în ziua lui de mâine.
