Uff, mai ieri scriam despre cum reușește o declarație a unui ministru să încingă spiritele și să transforme în tabere adversare diferite categorii de pacienți.
Pentru că aplicarea idioată a principiului „două paie la trei măgari” în sistemul sanitar nu va face decât să producă boală, cancer în interiorul domeniului și, mai ales, suferință pentru pacient, pentru contribuabil.
Și că tot vorbeam de găurile negre ale sistemului – de sus până jos! – cred că este evident că nici generalizarea fără discernământ nu e dreaptă. Nu toți medicii sunt vinovați de banii deturnați din sănătate ci doar unii! Nu toți angajații din spitalele patriei sunt vinovați pentru achiziții ciudate, la suprapreț (dar suprapreț baban!!!) ci doar unii, cei care au avut în mână pixul și ștampila.
În fine, nu toți oamenii din sistem sunt de vină pentru că și așa puținii bani din sănătate nu ajung la patul bolnavilor ci doar câțiva șmecherași, în general cu serioase proptele politice. Că așa se întâmplă când ajunge un partid la putere; din diverse domenii apar diverși specialiști pupă-clanță, cu gura plină de miere care explică oamenilor politici ce mult îi simpatizează pe ei și pe doctrina lor…
Revenind la halatele albe, nu doar la culoare ci și la metafora pe care o transmite această eticheta. Zici „halate albe”, te gândești la cei care au depus un jurământ al profesiei, care își dedică viața lor sănătății și vieții altora. Ce meserie poate fi mai nobilă decât cea de doctor de trup și de suflet? Zici „halate albe” și nu te gândești doar la apretul ținutei celor care, cu stetoscopul aferent, te diagnostichează, profund, până în sufletul tău suferind, cu privirea care pătrunde mai abitir decât laserul…
Ei, dar a devenit o modă, nu doar în Piatra Neamț ci oriunde este Sănătate de stat, ca batalioanele (sindicale sau nu) ale halatelor albe să fie împinse și în bătălii care nu le aparțin. Că sindicatul se bate pentru salarii, bonuri și alte drepturi ale salariaților, brava! Asta e menirea sindicatului! Să se bată pentru toate drepturile celor care plătesc cotizație. Dar că, mai nou, sindicatele sau salariații sunt mânați în lupte care nu le aparțin, sunt trimiși la înaintare pe probleme sau doleanțe ale altora este deja un fel de modă care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care, vrând-nevrând, se trezesc pe post de masă de manevră.
Cei cu ceva experiență își aduc aminte cum, imediat după Revoluție, masele muncitorești care preluau cu zel puterea în fabrici, uzine, IAS-uri etc trimiteau acasă, cu șuturi în fund, pe directorii care îi puneau la muncă dar știau și să aducă materii prime sau comenzi, să aducă bani și să dea salarii. Bețivii și puturoșii deveniți lideri, manipulau masa ca să se răzbune pe directorul care nu punea semnul egal între chiul și vrăjeală, pe de o parte și efiență și producție, de cealaltă parte. Au fost unși directori noi, mai prietenoși cu bețivii din secție, mai tentati să închidă ochii la lipsa de eficiență și, într-un an, doi-trei, au scăzut comenzile, au început să nu se mai încaseze lefurile și tot așa.
La un moment dat, masele revoltate, cu sau fără liderii gen revoluționari de profesie, băteau spașite la ușile directorilor debarcați rugându-i să preia conducerea fabricii, să rezolve problemele, să le dea salariile.
De asta sunt reticent când aud sindicate și sindicaliști dându-și cu părerea unde nu le fierbe borșul. Plus că, din ce exemple cunosc eu, concubinajul dintre politică și sindicate a tot furnizat copii din flori ca personaje publice.
E dreptul fiecărui salariat să aibă o părere, inclusiv despre cine îl conduce. Dacă însă de la părerea personală se ajunge la seriale și telenovele ceapistice în care tot românul e strateg și priceput în management și marketing nu mai vorbim de criterii administrative și economice ci de ceva gen taraba din piață. Atenție însă, și la tarabă, există unul care stabilește ce fructe sau verdețuri vinde și cu ce preț, nu toată familia schimbă eticheta de pe o zi pe alta.
Ca să nu o mai lungesc. Profesia de medic sau de asistent medical este prea frumoasă, prea nobilă pentru a fi târâtă în războaiele, patimile și interesele altora. Halatului alb îi stă bine la căpătâiul bolnavului și evident că societatea este datoare să răsplătească la justa valoare știința, munca și dedicația pusă în slujba vieții. Când societatea nu-și plătește datoria, iarăși este normal ca sindicatele și breslele din domeniu să țipe.
Atenție însă! Amestecarea halatelor albe în războaiele politice – uneori exagerate, alterori murdare, alteori imorale – ale politicienilor nu transformă acest nobil halat alb nici măcar în uniformă de mercenar ci, umplându-l de pete, poate crea ușoara confuzie care să te ducă cu gândul la dalmațieni.
Eu vreau ca halatele albe să rămână albe și apretate. Voi?