Povestea unui om
La cei 88 de ani ai săi, inginerul Petru Diaconescu este o carte de istorie vie, trăită filă cu filă. A dat bacalaureatul printre bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial, a prins comunismul de la început şi i-a simţit, acut, gustul, iar de 24 de ani trăieşte, ca noi toţi, într-o altă epocă.
* În refugiu, cu bou-vagonul
S-a născut la Broşteni dintr-o relaţie „ilegală” a părinţilor săi şi a fost urmat de 4 surori, care au venit pe lume după ce părinţii s-au căsătorit. Vreme de 3 ani a fost crescut de bunica, despre care îşi aminteşte că era însărcinată. „Am o mătuşă mai mică decât mine”, spune zâmbind. Dar cel mai pregnant şi-l aminteşte pe tatăl său care era foarte popular în zonă, aşa încât, în 1928, a fost ales primar al comunei Broşteni. „În 1930, tata s-a mutat la Borca, să-şi facă o casă. Mă plimba cu docarul. Făcea naveta 14 km. Bunicul avea o gospodărie mare, dar i-a dat lui tata o singură cameră şi o bucătărioară de vară de gradul trei, sărăcăcioasă, în curte, unde stătuseră servitorii de la vite. În 1933, tata n-a mai fost ales şi s-a întors la Broşteni, la exploatarea pădurii. Între timp, eu am început învăţătura. Am terminat şcoala primară cu un învăţător extraordinar; nu cred să fi existat om mai legat de copii decât el. Istoria şi geografia m-au captivat. Tata a vorbit cu unchiul meu –singurul lui frate: „Măi Costică, ia băiatul ăsta la Piatra”. Plângând, mama mi-a pus lucrurile în boccea, pe drum ne-a prins o ploaie mare şi am ajuns la Piatra, unde unchiul meu îl ţinea în gazdă şi pe un văr, mai mare cu 7-8 ani decât mine, care mi-a fost ca un frate. Am dat examen de admitere la Petru Rareş şi eu, premiant la Borca, am intrat la limită, pe locul 55 din 57. La 25 martie 1944 am terminat liceul. Ne-au fugărit ruşii. Noi, copiii, ne-am dus la Borca, ne-am luat bagajele şi pe 9 aprilie am plecat cu trenul, într-un bou-vagon, spre Dobreşti, Bihor. Am mers 10 zile. La Adjud am pierdut-o pe sora mea, la Ploieşti ne-a prins bombardamentul. Era o situaţie de neconceput. Ne-au tras pe geam în tren şi am mers o noapte întreagă într-un picior, până la Arad. La Dobreşti am dat bacalaureatul şi am început să mă gândesc la facultate. Nu ştiam unde să mă duc. Am plecat să mă înscriu la Politehnică, la Turnu Serverin. Când am ajuns la Arad n-am putut pleca spre Timişoara, că se bombarda. Când am ajuns la Timişoara, am găsit totul devastat şi am aflat că se bombardează Aradul. La Turnu Severin totul era distrus de bombardament şi atunci m-am hotărât să fac construcţii. Am dat examen la matematici generale – pe care le neglijasem, fizică, chimie şi matematici speciale. Şi am reuşit, deşi la matematici generale am stat 3 ore şi mi s-a părut că nu am făcut nimic. Pe urmă am aşteptat. Până în mai 1945 am tot aşteptat să înceapă politehnica”.
Perioada facultăţii a fost cea mai zbuciumată. Cel puţin din punct de vedere politic. Ales responsabil de an, Petru Diaconescu a fost nevoit să ţină piept comuniştilor care încercau să „facă ordine” printre profesori şi studenţi. În plus, într-o clasă de 100 de studenţi, cam 45 erau evrei, iar la toate sărbătorile comuniste începeau confruntările între colegi. „În anul IV s-a îngroşat treaba şi presiunile asupra mea erau din ce în ce mai mari. Toţi mă îngrămădeau să mă înscriu la ţărănişti. Singura idee care mi-a venit a fost să cer să fiu scutit de frecvenţă. Am obţinut o adeverinţă că pot continua la fără frecvenţă şi m-am întors la Borca. Am găsit o atmosferă îmbâcsită de comunism. Nu puteai să vorbeşti cu nimeni”.
* Inginer „excepţional” cu postuniversitare de 10
Într-o stare de încordare, tensiune şi nelinişte, Petru Diaconescu a terminat facultatea şi a obţinut certificatul de inginer constructor, cu menţiunea „excepţional”, la Iaşi. Nu era nici membru de partid, nici membru UTM, dar a găsit un loc de muncă la Primăria Piatra Neamţ, unde a lucrat vreme de 3 ani. Şi-a legat numele de îndiguirea Cuiejdiului, de construirea fundaţiilor pentru străzile Mărăşeşti şi Bistriţei, de fabrica de pâine, de stadion şi de planul de sistematizare a oraşului. În paralel a avut o jumătate de catedră la şcoala hidrotehnică, unde s-a întors cu normă întreagă după încheierea perioadei de la primărie. Între timp a avut ceva emoţii cu ordinul de chemare în armată. „Eram hotărât să nu fac armata, nici nu concepeam. Mai ales că-mi era proaspăt în minte un îndemn din perioada antonesciană: frumos eşti, prost eşti, du-te şi te fă ofiţer! Am scăpat! Am rămas la şcoală, unde am fost ales director adjunct şi, spre nenorocirea mea, a trebuit să renunţ la catedră ca să mă pot ocupa cu treburile administrative. După doi ani, în 1955 am plecat la Secţia de drumuri şi poduri Piatra Neamţ. Drumurile erau doar din balast şi din pământ, era o nenorocire. Vreme de 30 de ani nu am făcut altceva decât drumuri, kilometru cu kilometru în fiecare an. N-am avut treabă cu partidul, doar de două ori m-a chemat prim-secretarul. De-a lungul anilor, am făcut aproape 400 km de drumuri, 4-5 km de poduri şi viaductul de la coada lacului. Soţia mea chiar îmi spunea că m-am însurat cu secţia de drumuri, pentru că nu eram niciodată acasă”.
Din 1959 până în 1985, când s-a pensionat, inginerul Diaconescu a condus Secţia de drumuri şi poduri Piatra Neamţ, iar la retragerea din activitate a fost felicitat atât de directorul Direcţiei drumurilor, cât şi de ministrul transporturilor şi de preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii. Păstrează scrisorile lor şi astăzi, alături de cele trei decoraţii pe care le-a primit prin decret prezidenţial, semnat de Nicolae Ceauşescu, pentru „merite deosebite în înfăptuirea politicii PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră” (între timp a fost nevoit să se înscrie în partid). Păstrează, de asemenea, diploma primită de la Şcoala Spiru Haret pentru „credinţa şi dăruirea de excepţie în profesia de dascăl al şcolii”, certificatul de absolvire a studiilor postuniversitare cu media generală 10, dar mai cu seamă păstrează cu sfinţenie biblioteca, în care a adunat cărţile lui şi ale soţiei (profesoară distinsă, plecată din această lume acum un an şi jumătate) – singura lui comoară. Biblioteca lui Petru Diaconescu miroase a hârtie tipărită veche, iar printre atâtea cărţi fostul inginer se simte el însuşi o carte. În care nu mai sunt multe file de scris, dar sunt atâtea de citit.
Cristina MIRCEA