Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad și a frecventat școala primară de băieți nr. 2 și Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu“ din localitate. În 1902 se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, iar în 1903 merge în Italia, într-o excursie a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.
În 1908 pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris. Aici frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. În 1911 se reîntoarce în țară și termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte, obținând prin concurs certificatul de pictor bisericesc. Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele.
Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Este mobilizat și trimis pe front, dar cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După, război, în perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase și expune la Bienala din Veneția. În 1925, se retrage din asociația „Arta Română“ și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru“.
În anii următori, Tonitza este considerat cel mai important pictor român în viață, expunând și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic.
În 1939 se îmbolnăvește grav, stingându-se din viață la 26 februarie 1940. În semn de omagiu, lucrările sale sunt expuse la Salonul Oficial și la expoziția din cadrul Lunii Bucureștilor.
Pictor la Mănăstirea Durău
De numele celebrului artist se leagă și județul Neamț, respectiv Mănăstirea Durău, ai căror pereți interiori au fost pictați, în perioada 1936-1937, de Nicolae Tonitza și de studenții săi de la Academia de Arte Frumoase din Iași (printre care se număra și Corneliu Baba), lucrările desfășurându-se pe cheltuiala doctorului Paul Gotcu și a altor credincioși creștini. În arhivele nemțene se păstrează corespondența dintre Nicolae Tonitza și dr. Paul Gotcu, din vremea când maestrul a pictat la Durău, din această corespondență reieșind faptul că Tonitza s-a oferit să facă pictura bisericii fără bani, cerând doar cheltuielile de transport. De asemenea, mai aflăm că maestrul a transformat Durăul într-un adevărat șantier, dar și într-o catedră, împărtășindu-le studenților din bogata sa experiență. „Tonitza nu era numai un pictor, ci și un om de știință, lucru dovedit – documentele de arhivă o atestă – de faptul că el punea studenții amintiți să răzuiască pereții până la tencuială, pentru a vedea că nu era o pictură mai veche“, spune prof. Gheorghe Radu, fost director la Arhivele Naționale, filiala Neamț, în lucrarea sa dedicată istoriei județului Neamț.
„Unul dintre cele mai frumoase monumente ale generației noastre…“
În 1935, Nicolae Tonitza, profesor la Academia de Arte Frumoase din Iași, ajutat de Nicolae Iorga, pe atunci președintele Comisiei Monumentelor Istorice, obține aprobarea de a picta biserica de la Durău în ceară, prin tehnica encaustică, procedeu neutilizat până atunci la noi. În tehnica encaustică, ce datează încă din antichitatea grecească, suportul folosit trebuia să fie cald, iar culorile amestecate cu ceara, de asemenea, se mențineau ca o pastă tot cu ajutorul căldurii. Și încăperea unde se lucra trebuia sa aibă o temperatura ridicată constant, culoarea aplicându-se cu spatule sau pensule aspre „din prima“, fără reveniri. „Optând pentru tehnica encaustică, amestecând culorile cu ceara fierbinte și alte substanțe – așa cum ne prezintă documentele – Tonitza și discipolii săi au realizat o lucrare unică în țară, prin tehnică și valoare artistică. Preluând din vechea frescă a ctitoriilor moldave mișcarea și registrele de exprimare, cel care declara prin 1921: caut, caut, caut cu încordare… a înlocuit «hieratismul atitudinilor și somptuozitatea vestimentară bizantină cu gesturile calme și straiele aspre ale păstorilor de pe Ceahlău». În acest fel, mioarele și ciobanii lor au încremenit pe zidurile schitului, trecând în veșnicie“, adaugă prof. Gheorghe Radu.
Astfel, sub îndrumarea maestrului, pictorii umanizează mult personajele, imprimându-le totodată și ceva din specificul popular românesc. În scena Nașterii Mântuitorului, Pruncul Iisus are ochii de copil specifici picturii lui Tonitza, în timp ce păstorii sunt înfățișați în costumele populare ale țăranilor moldoveni.
„Ceea ce mă impresionează îndeosebi după munca noastră sunt țăranii de prin partea locului, în toată biserica am stilizat flori de pe meleagurile lor. Iar la Naștere, ciobanii care vin să se închine Pruncului Sfânt sunt țărani de-ai noștri, de pe Ceahlău. În partea din spate a decorului se vede silueta Ceahlăului… Cred că e unul dintre cele mai frumoase monumente ale generației noastre, meritul nu e al meu, ci al studenților mei“, notează Tonitza.
Sfințirea lucrărilor a avut loc la 14 septembrie 1937, deasupra intrării în pronaos fiind pictată următoarea inscripție: „Cu voia Tatălui, binecuvântarea Fiului și ajutorul Sfântului Duh, în vremea păstoriei I.P.S. Nicodim, mitropolitul Moldovei, prin strădania doctorului Paul Gotcu și sprijinul câtorva drept credincioși creștini, împodobitu-s’a acest sfânt lăcaș, în milostivă clacă, de studenții și diplomații Academiei de Arte – Frumoase din Iași, sub călăuza dascălului lor, zogravul N. Tonitza. Sfințirea lucrului de zugrăvire și înoire s’a făcut cu strălucită sărbătoare la 14 septembr. 1937“.
Irina NASTASIU