Omul rugăciunii
Îmbrăcat în cojoc, cu capul descoperit, cu “Psaltirea” sub braţ şi cu toiagul în mână, aşa mergea Moşul Gheorghe prin Piatra-Neamţ, rostind în taină Rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David. Din banii pe care îi primea de la creştini, cumpăra multe pâini calde pe care le împărţea cerşetorilor din oraş, care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Tot celor necăjiţi le dădea şi banii primiţi de pomană. Urca în turn, unde se ruga până spre seară. După asfinţitul soarelui, mânca legume fierte şi apoi se culca. La ora 11 noaptea, bătrânul pelerin cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, până dimineaţa. Când se lumina de ziuă ieşea din biserică şi pleca să cumpere pâine pentru săraci.
Toţi nemţenii se foloseau de rugăciunile şi de înţelepciunea bătrânului. Când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau “Psaltirea”, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, iar câinii niciodată nu lătrau după el.
În “Patericul mănăstirilor nemţene”, părintele Ioanichie Bălan aminteşte că cea mai înaltă rugăciune a lui Moş Gheorghe Lazăr era cea de noapte, făcută în biserică: “Timp de 30 de ani nu a lipsit niciodată noaptea de la biserică. Intra la ora 11 înainte de miezul nopţii şi ieşea dimineaţa, între orele patru – cinci. Oriunde înnopta, în oraşe, prin sate sau pe la mănăstiri, păstra cu sfinţenie această rânduială. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârşea în taină, neştiut de oameni.”
Iată şi mărturia Protosinghelului Damaschin Trofin de la Mănăstirea Neamţ, ucenic de-al bătrânului, consemnată tot de părintele Ioanichie Bălan:
«Noaptea, la ora 11, a deschis biserica şi ne-am încuiat înăuntru. Pe mine m-a trimis la strană să citesc încet din “Ceaslov”, iar el a rămas în pronaos. Şi a stat acolo nemişcat, desculţ pe piatră, cu mâinile în sus la rugăciune două ceasuri. Eu mă uitam pe furiş la el, să văd cum se roagă, dar nu înţelegem ce zice. Apoi a zis câteva catisme din “Psaltire”. Apoi a lăsat “Psaltirea” şi zicea către fiecare sfânt din calendar această scurtă rugăciune: “Sfinte preacuvioase părinte (N), roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!” Pe urmă a început să pomenească pe de rost pe toţi oamenii care i-au dat milostenie în ziua trecută, fără a uita vreun nume. Pentru fiecare făcea câte o închinăciune şi zicea această rugăciune: “Preasfântă Treime, miluieşte pe cutare care m-a miluit pe mine păcătosul!” Apoi şi-a pus cojocul, “Psaltirea” şi toiagul în strană şi a început să facă metanii cu rugăciunea lui Iisus, mai mult de un ceas. Iar când a observat că se luminează de ziuă, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: “De acum, hai să mergem, drăguţă!” » (Arhim. Ioanichie Bălan – “Patericul mănăstirilor nemţene”, Trinitas, Iaşi, 2001, pp. 344 – 345).
Desculţ şi descoperit, prin ger şi arşiţă
Vara şi iarna, Moşul Gheorghe Lazăr umbla desculţ şi descoperit, oricât de cald sau de ger ar fi fost. Pietrenii se minunau văzând cum iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi. Cu toate acestea, toţi cei care l-au cunoscut au dat mărturie că bătrânul nu a fost niciodată bolnav. “Dar câte lucruri minunate nu povestesc bătrânii din Piatra-Neamţ şi din împrejurimi despre dânsul. Ei spun că iarna, când era foarte frig – minus 20 – 25 de grade – nu mai dormea în turn, ci la brutăria oraşului. Dar nici o noapte nu lăsa să treacă fără să se roage în biserică. (…) Cu pieptul descheiat şi fără nimic pe cap, îl viscolea şi îl învăluia vântul. Iar el liniştit, fără grabă, mergea zicând psalmi şi rugăciuni. Îi ieşeau aburi de pe cap şi de pe piept. Când trecea pe la uşa brutăriilor, intra înăuntru, întindea un picior deasupra pe jăratec. Îl dezmorţea puţin, până îi cădea gheaţa dintre degete, căci îl jena la mers. Apoi făcea la fel cu celălalt şi îndată pleca prin ger mai departe. Veneau mulţi trecători să-l vadă cum punea piciorul pe jăratec. Însă el nu se uita la nimeni.” (Arhim. Ioanichie Bălan – “Moşul Gheroghe Lazăr, un sfânt al zilelor noastre”, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004, pp. 54 – 56).
Şi-a cunoscut dinainte sfârşitul
Moşul Gheorghe a ştiut dinainte anul şi chipul în care avea să treacă la Domnul. Despre aceasta au dat mărturie ucenicii săi care obişnuiau să-l întrebe când va muri. Iar bătrânul le răspundea, cu faţa senină: “Ei, drăguţă, eu am să mor când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare şi vor trage toate clopotele din ţară.” Şi, deşi mulţi socoteau aceasta o glumă, iată că vorbele bătrânului s-au împlinit întocmai.
Era în anul 1916, la Adormirea Maicii Domnului, când România a intrat în război. În acea zi, clopotarul bisericii Sfântul Ioan Domnesc se urca în turn să bată clopotele pentru mobilizare general şi aşa l-a găsit pe Moşul Gheorghe Lazăr zăcând jos în chilie, cu “Psaltirea” lângă el. În felul acesta s-au adeverit spusele bătrânului, căci la moartea sa au sunat ceasuri în şir toate clopotele din ţară. Vestea morţii Moşului Gheorghe Lazăr a cutremurat tot oraşul Piatra-Neamţ. Cu mic, cu mare, nemţenii au alergat plângând, să-l vadă pentru ultima oară pe bunul lor sfetnic şi prieten, pe omul lui Dumnezeu, Moşul Gheorghe Lazăr.
La înmormântarea lui, s-au adunat zeci de preoţi, ierarhi, stareţi, pustnici, călugări, maici şi zeci de mii de credincioşi. Veneau cu toţii, ca la un sfânt al neamului, să-şi ia rămas bun şi să i se închine. Nimeni nu a îndrăznit să-l îmbrace cu alte haine pe Moşul Gheorghe, astfel încât a fost îngropat în cimitirul oraşului, purtând acelaşi cojoc rupt, desculţ, fără acoperământ pe cap, cu toiagul, Evanghelia şi Psaltirea puse alături, în sicriu.
Despre strămutarea osemintelor sale de la Piatra-Neamţ la Mănăstirea Văratec, părintele Ionichie Bălan povesteşte:
“În anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, fiind stareţ la Mănăstirea Râşca – Suceava, a voit să aducă osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca. Deci, aşezându-le într-un sicriu, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La drumul spre Văratec, însă, caii s-au oprit şi n-au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi, fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii. Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazăr, i-a făcut prohodul în biserică, împreună cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţă, sub altar, unde se află până astăzi.” (Arhim. Ioanichie Bălan – “Patericul mănăstirilor nemţene”, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 350).
Model de viaţă şi mărturisire creştină
Viaţa şi faptele Moşului Gheorghe Lazăr sunt consemnate în cărţile părintelui arhim. Ioanichie Bălan, care conţin valoroase mărturii ale celor care l-au cunoscut şi l-au cinstit ca pe un sfânt, încă din timpul vieţii. Între ei se numără Schimonahul Ioachim Panaite, Protosinghelul Damaschin Trofin, dar şi alţi ucenici ai Moşului Gheorghe, care se nevoiau asemenea lui, umblând desculţi şi descoperiţi, zicând psalmi ziua şi noaptea: Moş Mihai din Brusturi, care a umblat desculţ până la moarte; Moşul Ioan Apostolul din satul Valea lui Ion – Buhuşi, care a umblat la fel toată viaţa şi a murit călugăr; Monahul Atanasie Păvălucă din Mănăstirea Neamţ, care mult timp a umblat desculţ şi dormea pe scaun; Protosinghelul Iosif Crăciun, tot din Mănăstirea Neamţ, a umblat de asemenea desculţ, zeci de ani, vară şi iarnă; Protosinghelul Ioanichie Moroi, care toată viaţa a umblat fără niciun fel de ciorapi în picioare, ci numai cu bocanci.
Şi astăzi, preoţii slujitori ai Bisericii Sf. Ioan Domnesc îl pomenesc deseori în rugăciunile lor pe Moşul Gheorghe Lazăr – model de viaţă şi mărturisire creştină.
“În calitate de paroh al Parohiei Sf. Ioan Domnesc şi slujitor al Bisericii Voievodale, sunt onorat să am în administrare şi inventariere turnul – clopotniţă, clădire anexă a bisericii, acest edificiu care a constituit, aşa cum reiese din mărturiile – document istorice, adevărata chilie a Moşului Lazăr, ale cărui viaţă şi fapte sunt mai mult decât demne de un creştin ortodox autentic, mărturisitor şi trăitor, în acelaşi timp. Moşul Gheorghe Lazăr a înţeles că sfinţenia este un dar pe care Dumnezeu ni-l pune la îndemână, fiecăruia dintre noi”, ne-a mărturisit părintele Dan Ovidiu Cojan, paroh al Bisericii Sf. Ioan Domnesc.
Epilog
Ţinutul Neamţului a fost dintotdeauna binecuvântat de Dumnezeu atât cu frumuseţi naturale fără egal, cât şi cu o viaţă spirituală bogată. În munţii noştri s-au nevoit, de-a lungul secolelor, mii de călugări şi călugăriţe, care au sfinţit, cu rugăciunile lor, acest adevărat “Athos românesc”. Moşul Gheorghe Lazăr completează salba sfinţilor nemţeni, la care strălucesc: Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfinţii Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Sfântul român anonim de la Mănăstirea Neamţ, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Sfinţii Rafael şi Partenie de la Agapia, Sfântul Paisie de la Neamţ, cărora li se adaugă mii de sfinţi, rugători în peşteri şi în crăpăturile pământului, neştiuţi de nimeni, ci doar de Bunul Dumnezeu. Să-i pomenim pe toţi în rugăciunile noastre şi, de fiecare dată când trecem pe lângă turnul – clopotniţă, să ne amintim că acolo s-a rugat pentru oraşul Piatra-Neamţ şi pentru întreaga ţară, un sfânt atât de drag tuturor celor care l-au cunoscut: Moşul Gheorghe Lazăr.
Material realizat de Irina NASTASIU