Pe data de 19 iulie se împlinesc patru ani de la naşterea în Cer a părintelui Arsenie Papacioc, unul din cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, supranumit „Patriarhul Dobrogei” sau „Patriarhul oamenilor săraci”. Părintele Arsenie Papacioc s-a născut pe data de 13 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieți, județul Ialomița, într-o familie de aromâni. A trecut prin pușcăriile comuniste, pătimind alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu, în 1941, pentru apartenența la Mișcarea Legionară. După eliberare, în 1946, s-a călugarit nevoindu-se la Mănăstirea Antim din București, până în 1949. În 1949 ajunge la Sihăstria, revine la Antim unde este tuns în monahism în acelaşi an (25 septembrie). La slujbă au participat părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. Între 1949 – 1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. În perioada 1952-1958 a fost preot (şi egumen) la Mănăstirea Slatina. A făcut parte şi din mişcarea Rugul Aprins. La 14 iunie 1958 este arestat, dus la Suceava, ţinut în anchetă 90 de zile, bătut şi chinuit. Condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, sentinţa 125, la 20 de ani muncă silnică şi 20 de ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”. A fost dus la Vaslui şi alte centre de interminabile anchete şi bătăi, iar cea mai mare parte a detenţiei o petrece la Aiud. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în 1964 de la închisoarea Aiud. După eliberare, o vreme nu a fost reprimit în monahism, până când Mitropolitul Ardealului l-a acceptat, trimiţându-l ca preot la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria – Techirghiol, unde a rămas până la trecerea sa la Domnul, pe data de 19 iulie 2011.
Darul părintelui Paisie Olaru: 18 bucăţi de zahăr…
Vorbind despre perioada petrecută la Mănăstirea Sihăstria, părintele Arsenie spunea: „…M-am întâlnit cu Părintele Gherontie Bălan care mi-a sugerat să caut să ajung la Sihăstria, la Părintele Cleopa. M-am folosit de Părintele Cleopa dintr-un început, când l-am vazut că slujeşte la Sfânta Liturghie încălţat în opinci … eu, care doream o viaţă retrasă de modernism… De asemenea l-am apreciat întotdeauna pe Părintele Paisie Olaru. A fost foarte aşezat, a fost un mare duhovnic. Zic mare, pentru că avea o mare dreaptă judecată. Nu se grăbea să se repeadă la canoane, când era vorba de mărturisire. Avea o cumpănire sănătoasă. Nu se grăbea să respecte un duh al locului, care era foarte aspru în canonisiri. Cumpănea personal după om, după pocăinţă, după intensitatea inimii. Nu e vorba de a aplica canoanele aşa cum sunt. Ele au elasticitatea lor. Chiar Sf. Vasile cel Mare, în canonul 74, dă această libertate duhovnicului, să aprecieze personal penitenţa care trebuie aplicată celor care se spovedesc. Nu-l interesa mărturisirea în sine, canonisirea în sine, ci salvarea fiinţei omeneşti. Căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: «Ani vrei să-i dai? Nu! Vindecă-i rana!» Acesta este scopul. Să-l ajuţi să se mântuiască pentru că Hristos, dacă este vorba, nu a venit să anihileze fiinţa omenească, ci a venit să o transfigureze. Nu se pune problema unei chinuiri pentru mântuire, ci a unei stări de prezenţă continuă, într-o căutare a Lui Dumnezeu cu inima… Prin urmare, pe Părintele Paisie îl caracteriza o foarte mare dreaptă judecată şi mai ales, îl caracteriza iubirea fiilor duhovniceşti, cu care se identifica. Îmi amintesc când am plecat (la puţin timp după stabilirea în Sihăstria) în aşa-zisa pustie. Era o iarnă foarte grea şi eram frate de mănăstire, recunoscut de cei din obştea Sihăstriei. În sfârşit, am plecat într-o formă foarte tainică, faţă de ceilalţi părinţi. O zăpadă mare de tot, a nins 13 zile neîntrerupt zi şi noapte. Şi la plecare, Părintele Paisie mi-a dat 18 bucăţi de zahăr. Mai târziu i-am scris Părintelui Cleopa de acele 18 bucăţi de zahăr. Şi mi-am pus de atunci problema mereu. De ce el mi-a dat zahăr, când Părintele Cleopa îmi dăduse o traistă de pesmeţi, ca singura mea hrană? Şi sigur m-am gândit că te mai şi îndulceşte în amarul acesta al singurătăţii, al pustiei – mai ales că era şi un moment foarte greu, era o zăpadă foarte mare. Şi i-am spus Părintelui Cleopa şi spun mereu că: aceste bucăţi de zahăr nu s-au terminat nici acum!”
Irina NASTASIU