Îmi propusesem, mărturisește poetul, să scriu un volum gros de un lat de palmă despre București, dar acum apare numai un fascicul, înaintea unei viitoare ediții. „Cât despre ce s-a clădit cu o măreție uimitoare în ultimii 15 ani peste dărâmăturile prin care hoinărisem cu cârja și bățul, s-a publicat în trei limbi un elegant și luxos volum ilustrat, prefațat de același creion care semnează și paginile de față“. „Îmi făgăduiesc o ediție viitoare voluminoasă, considerând-o pe aceasta de față ca o arvună“. A adus-o bine din condei Arghezi. Într-o Românie în care peste un milion de oameni trecuseră prin temnițele comuniste, în care leneșii satului, înscriși în Partidul Comunist, deveniseră primari și activiști, în care universitățile erau pline cu profesori universitari agramați, făcuți peste noapte, în care lovise foametea și începuse reconstruirea țării după distrugerile aduse de război, nu prea erau multe de spus. Preluând o idee rusească, noua putere înființase șantierele tineretului, dar și marele șantier de la Canalul ce urma să lege Dunărea de Marea Neagră. La canal, alături de muncitori erau aduși deținuții politici, mulți dintre ei găsindu-și sfârșitul aici. Pe de altă parte, în Bărăgan erau deportați, cu domiciliu forțat, mii de oameni, la Pitești se pregătea teribilul Experiment, iar Aiudul aduna în celulele lui crema intelectualității românești.
În acest cadru, cu trei ani înainte de amnistierea generală din anul 1964, apărea volumul semnat de Tudor Arghezi, având darul, alături de alte manifestări ale propagandei comuniste, să dea poporului sentimentul de normalitate, de mers pe un drum pe care va fi din ce în ce mai bine, către zările luminoase ale comunismului. Cum nu se puteau spune multe lucruri despre Bucureștiul prezent, au fost selectate, cu mare grijă, și articole din perioada 1912-1943. Volumul conține 20 de tablete, între cele din perioada amintită mai sus numărându-se: „10 mai la mitropolie“, „Mitropolia Ungro-Valahiei“, „O nouă capitală“. Când am citit titlul „10 mai la mitropolie“ am avut o tresărire, știind că 10 mai este ziua regelui. M-am grăbit să citesc tableta, dar am constat, surprins, că, deși se descria pregătirea unui eveniment la mitropolia din București, nu se sufla o vorbă despre regeasca sărbătoare. Se spunea totuși că „regele își va desfăta mirosul din cea mai orientală și mai nuanțată esență. Se va sluji, cu tot Sinodul, ca-ntotdeauna de 10 mai; doi mitropoliți, șase episcopi, cu vicarii lor, șaisprezece arhierei la un loc“. Ni se descriu apoi, cu amănunte, pregătirile pentru slujbă, amintindu-se faptul că arhiereii adunați „așteaptă să sosească «Majestatea Sa», cum zi ei, cu un accent din topor“. Regele vine, se ține slujba și pleacă. Ce să înțeleagă tânărul cititor din aceste rânduri? Nimic. Nu am mijloacele spre a verifica, dar cu siguranță tableta originală a fost mutilată de cenzură! La fel este tonul și în rândurile dedicate mitropoliei Ungro-Vlahiei. În celelalte tablete condeiul lui Arghezi surprinde diferite aspecte din noua viață a țării, de după 1944, dar esențialul este lăsat deoparte sau, mai bine spus, sunt conturate numai sferturi de adevăr. Or, etica memoriei (ca să folosesc tema Colocviului de la Putna de anul acesta) presupune recuperarea trecutului pe dimensiunea adevărului, a adevărului întreg. Iar volumul de 153 de pagini se încheie cu tableta intitulată „Partidul“.
Dan D. IACOB
