Născut în luna mai a anului 1880, Arghezi avea 64 de ani în anul 1944 și 81 de ani în anul apariției cărții amintite.
După cum se știe, în anul 1948 apare în ziarul „Scînteia“, în patru episoade, un articol semnat de Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei“, în care acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un „urât mirositor vocabular“. Articolul se încheie cu o amenințare cu moartea, scriitorul este interzis imediat, retrăgându-se din viața publică în căsuța de la Mărțișor, unde a supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor. Dar în perioada 1952-1967 Tudor Arghezi a fost „reabilitat“ treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, din motivele amintite mai sus; este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani.
Bucurându-se de avantajele regimului comunist, alături de cei amintiți mai sus, el începe să colaboreze cu autoritățile și să scrie poezii sociale. Astfel, publică poemul „1907 – peisaje“, „Cântare omului“, „Stihuri pestrițe“, „Poeme noi“, precum și volumul discutat în aceste rânduri – „Cu bastonul prin București“. În 1967, când moare, la venerabila vârstă de 87 de ani, este înmormântat, cu funeralii naționale, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Strada Mărțișor, rămasă până astăzi muzeu. Pe lângă premiile naționale de poezie din 1936 și 1946, Arghezi a primit, în anul 1965, Premiul Internațional „Johann Gottfried von Herder“.
Dar să revenim la volumul amintit. În „Cuvânt înainte“ poetul afirmă că „despre Capitala noastră, care prin caracteristicile ei naționale și prin nivelul de cultură ajuns ar merita astăzi numele de metropolă românească“, ar trebui scris un volum robust dar, fiind foarte exigent cu sine, multe materiale pregătite, dar nu pe deplin împlinite, au ajuns la coșul de gunoi sau pe foc. „Am pus pe jar până la publicarea primei cărți, și după aceea, sumedenii de caiete“.
Dan D. IACOB