Partidul (I)

Zilele trecute am cumpărat de la un anticar, contra unui leu, cartea „Cu bastonul prin București“ semnată de poetul Tudor Arghezi și publicată la Editura „Pentru Literatură”, în anul 1961. Dintr-o notă aflăm că volumul însumează tablete  publicate de autor între anii 1912-1943, dar și pe cele apărute în ziarele „Scînteia“, „Contemporanul“ și „Steaua“, între anii 1956-1961. Știm bine că după 1947, când elita țării a început să înfunde, alături de țăranii și muncitorii care se opuneau noului regim de la București, închisorile comuniste, puterea adusă în România de tancurile sovietice a înțeles că trebuie să încerce a se legitima și prin anexarea unor figuri marcante ale culturii de până atunci. George Călinescu  (cu ale sale „Cronici ale optimistului“), Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu sunt doar câteva nume celebre care, spre a-și putea continua munca de creație, au făcut compromisul de a lăuda noua orânduire ce se clădea, pe sânge, pe suferință, în țara noastră. Subiectul este vast și nu putem intra aici în amănunte. Ne vom opri însă puțin asupra volumului amintit. După 1947 librăriile au fost inundate cu cărți publicate de Editura Rusă, traduceri din ideologii  ruși ai gândirii marxiste, dar și de texte alese din opera autorilor care, deși nu erau marxiști, s-a încercat anexarea lor la noua ideologie.

Născut în luna mai a anului 1880, Arghezi avea  64 de ani în anul 1944 și 81 de ani în anul apariției cărții amintite.

După cum se știe, în  anul 1948 apare în ziarul „Scînteia“, în patru episoade, un articol semnat de Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei“, în care acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un „urât mirositor vocabular“. Articolul se încheie cu o amenințare cu moartea, scriitorul este interzis imediat, retrăgându-se din viața publică în căsuța de la Mărțișor, unde a supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor. Dar în perioada 1952-1967 Tudor Arghezi a fost „reabilitat“ treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, din motivele amintite mai sus; este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani.

Bucurându-se de avantajele  regimului comunist, alături de cei amintiți mai sus, el începe să colaboreze cu autoritățile și să scrie poezii sociale. Astfel, publică poemul „1907 – peisaje“, „Cântare omului“, „Stihuri pestrițe“, „Poeme noi“, precum și volumul discutat în aceste rânduri – „Cu bastonul prin București“. În 1967, când moare, la venerabila vârstă de 87 de ani, este înmormântat, cu funeralii naționale, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Strada Mărțișor, rămasă până astăzi muzeu. Pe lângă premiile naționale de poezie din 1936 și 1946, Arghezi a primit, în anul 1965,  Premiul Internațional  „Johann Gottfried von Herder“.

Dar să revenim la volumul amintit. În „Cuvânt înainte“ poetul afirmă că „despre Capitala noastră, care prin caracteristicile ei naționale și prin nivelul de cultură ajuns ar merita astăzi numele de metropolă românească“, ar trebui scris un volum robust dar, fiind foarte exigent cu sine, multe materiale pregătite, dar nu pe deplin împlinite, au ajuns la coșul de gunoi sau pe foc. „Am pus pe jar până la publicarea primei cărți, și după aceea, sumedenii de caiete“.

Dan D. IACOB