Serghei Boghiu, viitorul Părinte Sofian, s-a născut pe data de 7 octombrie 1912, la Cuconeștii Vechi, județul Bălți. A intrat ca frate la schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Având o voce foarte frumoasă, a urmat școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrua-Soroca, între anii 1928 și 1932, după care a absolvit Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica (1940). A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primind numele călugăresc de Sofian. Pe 6 august 1939, a fost hirotonit diacon, în catedrala din orașul Bălți, de către ÎPS Tit Simedrea.
În intervalul 1942 – 1946, monahul Sofian a făcut și Facultatea de Teologie din București, fiind hirotonit preot în 1945, la mănăstirea Antim din București. A fost unul dintre participanții de seamă ai întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim – grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox și ale intelectualității creștine laice, între anii 1945-1950.
La 15 iunie 1950, părintele Sofian a fost numit stareț al Mănăstirii Antim, iar între 1954 – 1958 a stărețit Mănăstirea Plumbuita din București. A pictat mai multe biserici și a fost câțiva ani profesor la Seminarul Monahal din Mănăstirea Neamț.
Arestat în anul 1958, sub acuzația „de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă în cadrul organizației Rugul Aprins”, părintele Sofian a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, din care a suferit șase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de grațiere. După trei ani de la eliberare a revenit la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale pământești. A trecut la cele veșnice sâmbătă, 14 septembrie 2002, și a fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani.
Despre „Rugul Aprins”, simbol al rugăciunii neîncetate
“Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Aceasta interpretare aparţine părintelui ieroschimonah Daniil Teodorescu, iniţiatorul Rugului Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mănăstirii Antim s-au ţinut o serie de conferinţe legate de acest subiect. Între conferenţiari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viaţa cultural-religioasă de atunci, între care părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhim. Benedict Ghiuş, părintele arhim. Vasile Vasilachi, stareţul de atunci al Mănăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Conferinţele aveau caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel sfinţit de la Tismana, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, sfântul Paisie Velicicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă.
Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătura cu subiectul prezentat. Răspundeau conferenţiarul sau alţii, bine informaţi, din sală. Sub forma aceasta se fixa în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. (…)
Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamţ, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ în numele Rugului Aprins.
Între timp, primeam ştiri triste despre suferinţele deţinuţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti.
În detenţie
N-a trecut prea mult, până în iunie 1958, când am fost arestaţi şi noi, care activasem în cadrul Rugului Aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schela, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând în fresca biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru şi el al Rugului Aprins. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram şaisprezece deţinuţi, făcând parte din „organizaţia Rugului Aprins”. Între noi şi cu noi, era părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei „organizaţii”, părintele arhim. Benedict Ghiuş, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi din Capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilachi au fost cu alt grup întemniţaţi la Gherla.
După procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoare de la Aiud.
Din literatura publicată după Revoluţia din 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi, dar una este să citeşti despre suferinţa şi alta este să o trăieşti.
Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteai sa lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o ştire sosită dinafară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola sfântului Iacob.
Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea, făcuse din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 de ani de temniţă grea.”
(Părintele Sofian Boghiu – „Vestitorul Ortodoxiei”, 1996)
Irina NASTASIU