Cu câţiva ani în urmă m-a sunat o doamnă şi mi-a spus că a citit că sunt expert în psihologia clinică şi are nevoie de o adeverinţă psihologică. Am Întrebat-o despre ce este vorba, iar ea mi-a spus că se luptă cu soţul ei pentru custodia copiilor şi că are nevoie de o expertiză pentru tribunal, întrucât soţul ei nu este în deplinătatea facultăţilor mentale şi nu poate să crească copiii şi în cazul acesta instanţa va hotărî cui se acordă custodia copiilor. Am întrebat-o la telefon, dacă soţul este dispus pentru această verificare, iar ea mi-a răspuns că nu, dar are dovezi şi doreşte ca cineva în domeniu să le analizeze şi să decidă asupra lor. Întrucât mi-a cerut să o văd cât mai repede, am programat-o a doua zi. După o jumătate de oră m-a sunat din nou să-mi spună că vrea să anuleze şedinţa, întrucât s-a interesat asupra adeverinţei pe care mi-a solicitat-o, aceasta putând fi eliberată numai de un medic psihiatru, pe când eu sunt doctor în psihologia clinică. I-am explicat doamnei cum între anii 2010 – 2013 am urmat la Iaşi cursuri de post doctorat, obţinând diplomă în două materii diferite – doctor în psihiatrie şi doctor în psihologia clinică – ceea ce îmi oferă calitatea de a efectua şi pronunţa în cazul expertizelor medico – legale. Pe certificatul de absolvire este scris clar că sunt psiholog şi totodată expert în acest domeniu. După ce doamna s-a lămurit, m-a întrebat dacă poate să întârzie o oră. Am acceptat. În ziua şi ora şedinţei programate, doamna nu a apărut. Am sunat-o şi mi-a spus că întârzie un sfert de oră. Eu – de principiu – nu agreez şi nu accept întârzierile repetate, dar curiozitatea mea a fost atât de mare – mai ales că era prima şedinţă – aşa că am acceptat încă o întârziere. Trec 20 de minute şi dânsa tot nu a ajuns. Am sunat-o încă o dată şi de această dată îmi spune că se tot învârte după adresă şi nu o găseşte. Mi s-a părut foarte ciudat mai ales că, benerul cu datele informative despre mine este foarte mare şi nu poate nimeni să-l ocolească din privire. Am ieşit afară şi într-adevăr era o doamnă care căuta blocul şi întrebândo dacă ea este, aceasta mi-a confirmat că da şi împreună am intrat în cabinetul meu (trebuie să vă spun un secret profesional – din primul moment când sunt sunat de o persoană pentru a se programa sau s-a prezentat la cabinet pentru programare, fiecare vorbă şi pas care face este analizat psihologic – în cazul doamnei mi s-a părut foarte ciudat comportamentul ei, cât şi ezitările ei de la primul telefon până a ajuns la cabinet. Am fost suspicios, urmărind mai mult dacă nu cumva starea ei de personalitate se încadrează într-o stare nevrotică). Doamna a intrat în cabinet, iar eu am apreciat că ar avea vârsta în jur de 35 de ani, era îmbrăcată frumos dar predomina culoarea neagră, ceea ce din punctul meu de vedere nu era pe gustul meu. Aceasta mi-a spus – domnul doctor v-am adus dovezi care arată într-un mod foarte clar că soţul meu este întro stare psihică destul de grea şi suferă de o tulburare bipolară (cine nu ştie, termenul de tulburare bipolară – este un termen relativ nou, întâlnit în cărţile de psihiatrie, psihologie şi care se referă la o tulburare maniadepresivă şi care, într-o stare avansată a afecţiunii se ajunge la boala de schizofrenie maniadepresivă şi la stări nevrotice sau la tuburări de personalitate pe linie afectivă. Astăzi ea este numită – tulburare bipolară şi care se referă la trecerea rapidă de la o stare maniacală care poate să dureze între câteva ore până la câteva săptămâni şi care duce la stările depresive, care şi ele la rândul lor pot dura câteva săptămâni poate şi mai mult – vezi articolul publicat de mine despre tulburarea bipolară în cartea mea „Prietenul meu psihologul”). M-am uitat atent la dovezile scrise pe care le-a adus şi la nişte filmuleţe (momente în care l-a filmat pe soţul ei, fără ca acesta să ştie). Hârtiile arătau altceva Legat de documentele prezentate, din acestea nu reieşea nimic şi nu puteau fi considerate ca fiind o dovadă, care să conducă la concluzia că soţul doamnei ar prezenta o tulburare bipolară şi mai mult decât atât, se putea vedea cu ochi neprofesionişti, că cineva a falsificat acele hârtii, pentru a obţine ce crede de cuviinţă. Am rămas şocat de aceste dovezi pe care mi le-a prezentat şi am întrebat-o dacă le va folosi şi la instanţă şi ea întrun mod foarte serios mi-a răspuns – sigur. I-am atras atenţia să nu facă această greşeală, întrucât aceste documente nu dovedesc nimic. Iniţial, prin actele prezentate instanţa va fi de partea ei, dar în final totul se va întoarce ca un bumerang împotriva acesteia. Am hotarât să o întreb ce s-a întâmplat în relaţia lor şi motivul care a condus până la actul de divorţ, încercând să-l facă pe soţul ei bolnav. Ea mi-a povestit că s-a cunoscut cu el în timpul facultăţii, iar după o perioadă de un an şi jumătate au hotărât să fie împreună şi să se căsătorească. Apoi, împreună au luat decizia să deschidă şi o afacere, care în final s-a dovedit a fi foarte profitabilă, muncind astfel zi şi noapte. Le-a mers foarte bine până când s-a născut primul lor copil. Atunci ea a spus – că s-a întâmplat ceva ciudat cu soţul ei. Când venea să o viziteze la spital, acesta prezenta un comportament bizar, care i-a ridicat suspiciuni – că ceva nu este în regulă cu el. Când a ieşit din spital cu bebeluşul, doamna a simţit o schimbare puternică în comportamentul soţului ei, lucru care s-a agravat după naşterea celui de-al doilea copil. În toată această perioadă, ea a continuat să lucreze şi să aibă grijă de amândoi copiii ei. Când s-a dus la părinţii lui să se plângă că ceva nu este în regulă cu băiatul lor, aceasta a fost primită foarte rece şi criticată că nu este aşa şi că problema este inversă şi anume că – ea este într-o stare de depresie după cele două naşteri şi că ea neglijează copiii şi este neresponsabilă să-i crească neavând un comportament adecvat. Când a ieşit din casa părinţilor lui s-a simţit marginalizată şi judecată întro stare gravă, iar în urma discuţiilor, aceştia împreună cu soţul său s-au hotărât să o alunge din casa lor, să depună o cerere de divorţ şi să ceară şi custodia copiilor. Astfel, doamna mi-a spus că nu i-a mai rămas nicio şansă decât să se lupte şi ea şi să-l acuze pe soţ pe aceeaşi linie cum este acuzată ea. În urma celor povestite mi s-a făcut o mare milă faţă de ea, de copiii ei şi de toată situaţia în care se afla. I-am zis – am urmărit tot ceea ce miai spus legat de soţul tău, dar din păcate dovezile pe care le-ai adus nu sunt în măsură să conducă, sau să explice un comportament deviator sau o tulburare bipolară. Din păcate, este că tu te afli într-o situaţie foarte grea, în care există dubii în puterea ta şi discernământul tău de a creşte copiii. În cazul acesta, instanţa trebuie să decidă în modul cel mai obiectiv şi corect – care dintre părinţi poate este persoana responsabilă pentru a continua creşterea copiilor lor. În cazul în care te afli, am o presimţire că tu proiectezi tot ceea ce se întâmplă cu tine, spre soţul tău. Eu te sfătuiesc să intri într-un tratament psiho-terapeutic, să dovedeşti atât ţie, cât şi instanţei că eşti conştientă că tu trebuie să faci primii paşi pentru vindecarea ta şi numai după asta poţi deveni o mamă responsabilă în creşterea şi educarea copiilor tăi. Doamna s-a uitat la mine surprinsă de cuvintele mele atât de tăioase şi mia zis: Eu am venit la dvs. după multe recomandări şi după citirea a toate articolelor dvs. Am crezut că puteţi să mă ajutaţi să-mi rezolv problema şi să fiu împreună cu copiii mei. Din păcate, nu ştiu de unde aţi tras concluzia că nu sunt o mamă bună şi că am nevoie de tratament psiho terapeutic. M-am uitat la domana foarte atent şi i-am spus: Ştiu că încă nu sunteţi în putere să recunoaşteţi ce v-am spus şi ce trebuie să faceţi şi că recunoaşterea asta durează un timp, care necesită răbdare şi multă suferinţă, dar poate că D-zeu v-a trimis la mine, să fiu primul care să vă deschidă o uşă şi poate într-o zi, cu ajutor sau fără, să recunoaşteţi problema dvs. şi să progresaţi. Săptămâna aceasta am urmărit – ca de fiecare dată – ziarele din Israel. Ochii mei au rămas pe o ştire care părea să fie senzaţională, dar şi tragică. Era vorba de o doamnă care a înecat un copil de-al ei. Citind toată ştirea, dintr-o dată am citit şi numele ei, care-mi părea foarte cunoscut. După un timp de gândire mi s-a deschis portiţa în memoria mea. Acea doamnă care a înecat copilul, era aceeaşi doamnă care cu mulţi ani înainte mi-a cerut să fac o expertiză soţului ei, prin care să scot în evidenţă că este bolnav, expertiză în urma căreia să obţină doar ea custodia copiilor lor. Mi s-au umplut ochii de lacrimi când mi-am adus aminte de acest caz şi mai ales atunci când i-am zis că ea nu este în îndeplinătatea mentală să crească copiii ei. Am presupus că doamna, prin viclenia ei şi acele acte false prezentate, a reuşit să păcălească autorităţile, dar din păcate nu a reuşit să se păcălească pe ea şi problemele legate de tulburările ei. Închid această poveste scurtă şi tragică printr-o învăţătură de minte că poate dacă interveneam la timp la autorităţi, poate o puteam salva, dar am fost sigur că nimeni nu o să aibă încredere şi nimeni nu o să-i dea ei custodia asupra copiilor ei, ceea ce din păcate s-a şi întâmplat. Aştept sugestiile voastre şi comentările. Doctor Miron Itzhak – psiholog clinician principal cu drept de supervizare P. Neamt, b-dul Mihai Eminescu nr.3, bl.D-4, ap.37, judeţul Neamţ e-mail – miron@ambra.ro Site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro Telefon: 0233-236146 0747-6279721 0724-225214