Trufia și lipsa de apreciere a forței adversarului l-au împins pe regele ungur să se aventureze într-un război ale cărui urmări nu le-a uitat până la moarte. Solicitat să i se închine craiului maghiar, Ștefan I, domnitorul Moldovei, a preferat să se apere și să lupte atunci când a fost provocat. Prin victoria sa, voievodul moldovean a reafirmat suveranitatea țării sale și a dovedit puterea de sacrificiu a unui neam care a fost mereu o stavilă în calea năvălitorilor.
Succesul militar de la Hindău (numele vechi al satului Ghindăoani) n-a rămas înscris decât într-o singură cronică („Letopisețul de la Putna“), nu pentru că faptele de arme n-ar fi fost demne de reținut, ci pentru că evenimentul s-a petrecut într-o vreme în care scrisul de-abia se așeza pe pergamentul documentelor. Mai târziu, în secolul al XV-lea, Ștefan cel Mare a acoperit locul de veci al înaintașului său din Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți (azi Mănăstirea Bogdana) cu o nouă lespede și, prin talentul meșterului pietrar, a consemnat următoarele: „Binecinstitorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a înfrumusețat acest mormânt strămoșului său, bătrânul Ștefan voievod, care i-a bătut pe unguri la Hindov. Anul 6988(1480), luna mai, 20“.
Înaintarea oștilor maghiare conduse de Sigismund de Luxemburg prin Moldova a fost consemnată și în două documente redactate în contextul acestei campanii militare. Unul dintre acestea, a fost scris „in terra nostra Molduana, ante villam Karachonkw, sabatto proximo ante festum Purificationem virginis gloriosse, anno Domini M° CCC° nonogesimo quinto“, în traducere, „în zisa noastră țară a Moldovei, înaintea satului Piatra lui Crăciun, în prima sâmbătă dinaintea sărbătorii Întâmpinării Domnului, în anul Domnului, 1395“.
Acest act (păstrat în original în Arhivele Naționale Maghiare din Budapesta) confirmă printr-o dată sigură existența unei așezări pe înălțimea de la baza muntelui Cozla, amintită deja în izvoare narative rusești la sfârșitul secolului al XIV-lea. Termenul „villa“ (și nu „civitas“) din conținutul documentului, utilizat pentru a desemna statutul locului, era rezultatul percepției diferite a omului occidental în legătură cu înfățișarea satelor și orașelor. În timp ce în vestul Europei orașele dispuneau de o populație numeroasă, de construcții impozante, mai ales din zid și de fortificații, centrele urbane medievale din regiunile românești extracarpatice au avut un număr mic de locuitori, clădiri dominant din lemn și erau lipsite de întărituri. De asemenea, pentu zona în discuție, terminologia utilizată pentru desemnarea unui oraș a comportat nuanțări de la caz la caz, nu a fost foarte strictă.
De ce au poposit trupele maghiare în 1395 „în fața“ Pietrei lui Crăciun și nu în oraș, nu ne spune nici o consemnare. Pornind de la date ulterioare, coroborate cu rezultatele cercetărilor arheologice, se pot realiza câteva supoziții. La sfârșitul veacului al XIV-lea, orașul nostru nu avea mai mult decât câteva sute de locuitori, inclusiv de confesiune catolică, ce erau grupați cu probabilitate într-un perimetru (vatră) ce nu depășea 5-10 ha (media suprafețelor vetrelor identificate în alte orașe moldovenești). Această suprafață se găsea în cea mai mare parte pe platoul ocupat ulterior de construcțiile din vremea lui Ștefan cel Mare, de o parte și de alta a „Uliței Vechi“ (actuala stradă Ștefan cel Mare), și era protejată pe trei direcții (N, E și S) de pante abrupte și vegetație (legătura cu strada Petru Rareș s-a deschis abia spre sfârșitul sec. al XIX-lea).
Cei 10.000-15.000 de oșteni unguri nu puteau să cantoneze într-un astfel de loc îngust, printre localnici, cu cai și care de provizii. În lipsa unor dovezi elocvente, este puțin probabil ca în acel moment Piatra să fi avut fortificații capabile să-i asigure o protecție demnă de o cetate! Urmele de foc descoperite de arheologi în anii 60 ai secolului trecut, într-un atelier sau o locuință, pot fi rezultatul unei incendieri voluntare din 1395 (dar nu de amploare), așa cum pot fi și urmarea altor cauze.
Cel mai probabil, trupele ungurești au staționat în fața platoului de la baza Cozlei, din zona centrală a orașului, situată în afara ramificațiilor râului Cuejdi, pe unde trecea și drumul care se va orienta mai târziu spre Mănăstirea Bistrița.
La întoarcere, după dezastrul de la Hindău, având în vedere dificultățile pe care le-ar fi întâmpinat parcurgând un alt drum, necunoscut, pe timp de iarnă, credem că regele maghiar s-a retras tot prin Piatra lui Crăciun, spre Tazlău și, prin pasurile Ghimeș sau Oituz, către Transilvania.
Mihai GICOVEANU