Civi
Orașul nostru a beneficiat și de un cadru geografic generos, care i-a oferit nu numai protecție naturală ci și resurse economice importante. Apoi, prin preajma sa, trecea o variantă a marelui „drum moldovenesc“, ce se orienta spre centrele urbane săsești din Transilvania.
Referitor la căile de comunicație de mai târziu ale orașului medieval Piatra, în mod eronat s-a perpetuat ideea că ar fi existat o rută, spre Bicaz-Gheorgheni, pe valea Bistriței, similară cu cea existentă astăzi. Documentele de epocă, unele relatări ale călătorilor străini și lucrări cu un conținut geografic dovedesc că până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, de la Mănăstirea Bistrița, spre Bisericani și Pângărați – s-a circulat anevoios, pedestru sau cu calul. (De la mănăstirea Pângărați se urca spre izvoarele pârâului omonim, până la Dealul Doamnei, iar de aici se trecea la Buhalnița și Hangu). Legăturile cu ținuturile de peste munți se realizau doar prin Tazlău, Crăcăoani și Târgu Neamț.
Odată explicat contextul, ni se par firești întrebări de genul: când și cine a întemeiat orașul de pe platoul dominant aflat la baza muntelui Cozla? Prima mențiune scrisă a Pietrei datează din anii ’80 ai secolului al XIV-lea și este inclusă în vechi letopisețe rusești (Ermolninskaya, Voskresenskaya și primul letopiseț al Novgorodului). Indiferent câți ani se vor adăuga sau se vor scădea atunci când se va reevalua „lista rusă“, un lucru este clar: în prejma anului 1380 exista Piatra lui Crăciun!
Orașul s-a dezvoltat dintr-o așezare rurală care, probabil, a fost întemeiată de locuitorii refugiați de pe Bâtca Doamnei, după ce cetatea le-a fost distrusă de hoardele mongole. Dovezi arheologice în acest sens există, poate, în subsolul ocupat astăzi de construcțiile de pe platoul fostei curți domnești. Urmașilor acestor locuitori li s-au adăugat oameni veniți din Transilvania, după 1360, cu „descălecătorii“, printre care se găseau deopotrivă români, unguri și sași. (Prezența unei comunități maghiare este dovedită și de originea ungurească a râului Cuiejdi, amintit documentar în 1415, de numele unor pietreni amintiți în actele medievale, de relatarea misionarului Marco Bandini etc; cât privește elementul german, acesta a fost sporadic).
Cine a fost Crăciun, cel care și-a împrumutat numele pentru un secol orașului medieval în discuție? În anii interbelici, Nicolae Drăganu sublinia, într-o lucrare dedicată istoriei românilor din Transilvania, că numele de persoană Crăciun era o parte a zestrei onomasticii românești. De la români, prenumele a fost împrumutat de către unguri în perioada timpurie a evului mediu, rezultând prin traducere forma Karachun, cu variantele Karachyn, Karachynus, Karacsony, însoțit de regulă de apelativul „olahus“, așa cum se consemnează în numeroase documente, începând cu secolul al XI-lea. Acest prenume este semnalat și în regiunile extracarpatice, mai ales în Moldova, dovadă a similarității, dar și a complementarității limbii în spațiul românesc. Din onomastică, acest termen a trecut în toponimie, rezultând sate cu numele Crăciunești.
În legătură cu originea lui Crăciun de la Piatra s-au formulat două ipoteze. Una dintre acestea sugerează că personajul în discuție ar fi fost un apropiat al voievodului Bogdan I, cu care s-ar fi deplasat la est de Carpați, în contextul descălecatului, sau la o dată apropiată de acest moment istoric. Nicolae Grigoraș presupunea chiar că era vorba de persoana voievodului Ioan Crăciun din Bilca. Nu excludem o posibilă origine maramureșeană a ctitorului sau proprietarului de atunci al Pietrei. Identificarea istoricului ieșean nu se poate însă acceptată. Documentele din secolul al XIV-lea, și lucrările genealogice întocmite de Alexandru Filipașcu evidențiază cu claritate că voievodul Crăciun, la care s-a făcut trimitere, amintit prima oară în 1338 și răposat la o dată apropiată de 1347, nu avea și prenumele Ioan. Era fiul lui Tatomir și a stăpânit un cnezat de vale, situat de o parte și de alta a râului Bârjava, din N-V Maramureșului istoric. Cei patru fii ai săi, Nicolae, Saracin, Luca și Baliță – numit și Valentin, nu au plecat spre teritoriul viitorului stat moldovean, cum s-a spus, ci și-au consolidat poziția socială și politică pe care a deținut-o tatăl lor, prin căsătorii cu soții din familii influente, și prin activități prestate în beneficiul coroanei maghiare. Dacă și-ar fi părăsit reședința, cum a procedat Bogdan I Întemeietorul, cu siguranță Crăciun de Bilca ar fi figurat pe lista proscrișilor coroanei și proprietățile i–ar fost confiscate, fapt ce nu s-a întâmplat.
Istoricii Constantin C. Giurescu și Aurelian Sacerdoțeanu au susținut o a doua ipoteză, aceea a originii locale a lui Crăciun, ceea ce poate fi plauzibil. Aceeași părere a fost enunțată și de către Gheorghe Verșescu, care a emis părerea că întemeietorul urbei ar fi fost boierul Crăciun Belcescu. Această din urmă supoziție nu este credibilă, deoarece proprietățile stăpânitorului de la Pârâul Alb, ținutul Neamț, sunt enumerate într-un act intern din 20 decembrie 1414. Piatra nu figurează printre ele. Mai mult, îi sunt cunoscuți și copiii și urmașii de pe parcursul a două-trei generații.
Susținătorii ambelor ipoteze referitoare la originea lui Crăciun de la Piatra au fost de acord că acesta a fost un personaj important din zonă, venit odată cu descălecătorii. Astfel, dacă admitem că în ultimele decenii din veacul al XIV-lea Piatra era proprietatea lui Crăciun, așa cum ne arată „lista“ orașelor românești, cât și documentul din 1395, că pentru a se transfera numele unui proprietar asupra unei așezări este necesar ceva timp, poate un deceniu, poate mai mult, am putea presupune că instalarea lui Crăciun la Piatra s-a produs în preajma momentului venirii în 1363 a lui Bogdan I în Moldova.
S-a avansat chiar și ideea existenței unui cnezat cu centrul la Piatra, condus de un anume Crăciun. Ipoteza poate fi plauzibilă. Însă, această unitate teritorială nu trebuie confundată cu Câmpul lui Dragoș, cum s-a susținut, deoarece cel mai avansat sat al „câmpului“, spre nord, se găsea la circa 25 de kilometri depărtare de actualul oraș Piatra-Neamț, în dreapta râului Bistrița, și nu în jurului așezării.
Oiconimul compus, Piatra lui Crăciun indică o posesie clară și evidențiază faptul că în momentul în care Crăciun a devenit proprietarul locului, așezarea exista și avea deja un nume bine statornicit, Piatra, așa cum a fost cunoscut în actele interne ale cancelariei moldovenești, de la jumătatea domniei lui Ștefan cel Mare. Probabil, în momentul în care Crăciun a devenit stăpân al Pietrei, aici exista doar un sat, care a evoluat rapid spre statutul de oraș.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, de când datează primele informații scrise despre acest loc, denumirea Piatra lui Crăciun – atribuită centrului urban de la confluența Cuiejdiului cu Bistrița, era puternic imprimată în conștiința locuitorilor. O demonstrează și numele maghiar al orașului, Karacsonko/ Karacsonyko, derivat din cuvintele Karachon și kove, ce era utilizat și la începutul secolului al XVIII-lea.
Mihai GICOVEANU