Mai degrabă scund, uscățiv dar vânos, Petrică Trifan din satul Unghi, comuna Dragomirești este un fel de vedetă de toamnă, când se coc roșiile. În restul anului acest răzeș își chivernisește cum poate viața, alături de Viorica, soția sa și unul din fii, Lică. Are o gospodărie cu tot ce-i trebuie omului gospodar: vacă, orătănii, cal și căruță, ceva pământ. Alt venit nu are, din asta trăiește.
Petrică are 64 de ani, s-a lăsat de băut acum 17 ani, de fumat acum 8 ani, în schimb și-a păstrat simțul umorului. Casa lui, pe pământ, are câteva odăi, mai importante fiind acareturile pentru animale, și cel mai important fiind pământul din jurul casei, grădina. O grădină oarecum celebră, fiindcă de-a lungul anilor s-a tot scris și s-au făcut reportaje despre celebrele roșii inimă de bou, uriașe, pe care, toamna, Petrică Trifan le vinde în Piața Dărmănești.
Când intri în grădina lui, trasă la ață, făcută în pantă pentru scurgerea apei din rezervorul suspendat, când pășești printre plantele aliniate care îți oferă rodul lor, roșii inimă de bou, indiana reed, tip banană, normală, neagră sau cherry, parcă te afli într-un laborator, într-o solă experimentală a nu știu cărei mari Facultăți de Agronomie, iar comparația nu este, o să vedeți, exagerată.
Petrică Trifan trăiește de ani buni din grădinărit, în principal din cultivarea roșiilor. Muncește zi lumină. Când vorbim despre această sintagmă, ne putem gândi la tot felul de alte activități, dar pentru el ziua lumină de lucru este grădina lui. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, este obsesia vieții lui: grădina. Și munca. O muncă de rob al grădinii lui, greu, foarte greu sau cel mai adesea imposibil de înțeles pentru noi, ceilalți.
De-a lungul anilor, au venit în grădina lui ingineri agronomi, profesori, specialiști care au văzut la televizor acele roșii inimă de bou, care sunt mândria lui de grădinar. Pe timpul campaniilor electorale, normal, au venit și politicieni, spre exemplu marele mic mijlociu Adrian Rădulescu, inginer agronom, „catindat“ la Colegiul 6 Neamț, ales, dar dispărut mai apoi în mizeria lui Băse de la Nana, în fine, a călcat și piticul pe-acolo, i-a plăcut, a mâncat și el o roșie inimă de bou, și cu asta basta. Că nimeni nu l-a mai văzut pe la Neamț, un Dandanache, un farseur de trei parale. I-o fi trimis și el, electoral, niște navete de plastic și multe promisiuni, un rahat.
Numai că, realist, Petrică Trifan, trăind, el și familia lui de pe azi pe mâine, pe munca lui și numai pe munca lui, a înțeles că politica nu înseamnă decât vorbe și iar vorbe. Așa că s-a pus serios pe muncă, deși el muncește fiindcă așa-i stă lui în fire, n-are nevoie de imbolduri politice.
Iarna, primăvara, vara, toamna sunt anotimpuri în care el își muncește grădina. Arat, discuit, pus îngrășământ natural, făcut pantă de scurgere, aliniat totul ca la armată, între timp, în solarul lui cresc răsadurile, pus răsaduri, pus araci, plivit… în fine, muncă și iar muncă, de dimineață până seara.
* Secretul roșiilor inimă de bou
Să vă spunem secretul acestor roșii uriașe, nu se supără nimeni, mai ales Petrică. Mai întâi de toate să vă spunem că după ce a fost mediatizat prin ziare și pe la TV, răzeșul de la Unghi a primit scrisori și, cum spune el: „rugăminți ca să le dau semințe“. Și pentru a vedea și noi ce face un răzeș oarecum sărac (fiindcă asta este el, un om harnic, modest, care trăiește doar din pământul pe care îl are și îl muncește cu mintea și brațele lui), le-a trimis semințe. A avut răbdarea de a împacheta semințe și le-a trimis în 15 județe, le-a trimis la toți gratis: „Am pus în plic recomandat și le-am trimis, am în casă scrisorile și adresele lor, le-am păstrat“.
Iar acum secretul roșiilor inimă de bou: „Scot sămânța, dar nu o pun imediat la uscat. O pun într-un borcan cu apă, se macerează acolo pielița aia cam 3 zile, apoi o scot, o clătesc și o pun la uscat. Iar primăvara, începând cu 5-10 martie, o pun în pahare de răsad, eu pun ca zece mii de fire de răsad, mai dau și la oameni, dau la cine îmi cere“.
Acesta fiind secretul, problema ar fi după obținerea semințelor adevărate, netratate. Abia acum începe munca. Iar cine nu a pus mâna și piciorul pe un hârleț sau pe o sapă, cine nu și-a curbat șalele la plivit și cine nu și-a pregătit terenul cum trebuie, habar nu are cum se face o roșie inimă de bou. Fiindcă, poate ne repetăm, aici este vorba chiar de muncă, de hămăleală, de transpirație, de îndârjire în lupta ta cu pământul și semințele pe care le pui tu în pământ.
*Un paradox simpatic
Mi-a venit să-l întreb pe Petrică dacă lui îi place să mănânce roșii. S-a eschivat puțin, apoi mi-a povestit o întâmplare. Era în armată, a fost o aplicație, au trecut cu plutonul printr-o plantație de roșii, toți soldații au luat și au mâncat, de foame, roșii până li s-au aplecat, iar de atunci i s-a tras lui o oarecare aversiune. Îmi zice, sincer, ca el mănâncă doar 7-8 roșii pe an, dar în schimb n-are treabă cu gogonelele murate sau cu bulionul și sucul de roșii. Regele roșiilor Inimă de bou, nu mănâncă roșii, asta da, e o știre. Dar pentru cine?!
Nu l-a ajutat nimeni. A fost doar dorința lui de a supraviețui. Are doi băieți și o fată, cinci nepoți, două fetițe și trei băieței. Din familia lui nu a plecat nimeni afară, sunt la casele lor, încearcă și ei să supraviețuiască, așa cum face el cu grădina lui cu roșii inimă de bou. Îmi spune că toți copii lui sunt foarte muncitori. Adică le place munca. Îmi mai spune și asta: „În ziua de azi trebuie să încerci să supraviețuiești, nu să trăiești bine“. Pe el, ca pensionar CAP, îl așteaptă o pensie de 5-7 sute de lei noi, un nimic.
Petrică Trifan este un om, din satul meu, Unghi, comuna Dragomirești, care muncește pământul, cât e ziua de mare, tot anul. Ca să supraviețuiască. E duminică, am trecut pe la el să iau niște roșii adevărate, noi fiind oarecum amici. Apoi am vorbit la telefon cu Mihael, i-am spus de un subiect. Și chiar azi, nu chiar întâmplător, oamenii de la „Ceahlăul“ au venit aici , surprinzător, să intre în gospodăria lui, să pășească printre aleile lui cu roșii, să-l laude și să-i facă poze. E o poveste oarecum amuzantă, de toamnă plăcută, caldă, prietenoasă. Numai că nu știu dacă în aceste cuvinte ale noastre putem să spunem despre ce fel de muncă este vorba aici, în acest articol despre Petrică Trifan, un ins din Dragomirești Neamț care trăiește, aproape, numai din cultivarea roșiilor. Are un puț, o pompă de apă, două rezervoare de plastic, ce alimentează plantele prin cădere, e un băiat deștept… În fine, cam atât are el din agricultura secolului XXI. Un puț de apă, o pompă, două rezervoare mari, semințe adevărate de roșii, cal, o căruță, dar și sprijinul preotului din sat, Ciprian Mardare, un alt harnic din sat, un preot tânăr și ambițios, care, la fel, iubește pământul și are și el vaci, orătănii, doi copii frumoși, tractor, o mașină cu care îl ajută pe Petrică Trifan să-și ducă marfa la Piatra, în fine, cam așa e viața aici, la Unghi. Și vorbim aici despre oameni harnici, care chiar dacă au fost mediatizați în presa scrisă sau televizată, asta nu le-a adus mai nimic. Ei tot din munca lor trăiesc. Tot din truda mâinilor și îndârjirii lor de supraviețuitori trăiesc.
Pe acești oameni harnici, cinstiți și neobosiți, n-are rost să-i întrebăm despre concedii sau despre alte alea, mereu prezente la televizor. Fiindcă ei nici măcar nu prea au timp să se uite la televizor. Ei chiar muncesc pământul. Chiar dacă, privind prin viața noastră politică, e secetă. Și foame. O foame ciudată, a celor care n-au pus în viața lor mâna pe sapă.
Cristian TIMOFTE