Tema expoziției de anul acesta a fost aleasă de Mihai Agape, la prima ediție, când a remarcat că nudul a fost unul dintre subiectele des abordate de Filimon.
Din partea colecționarului Vasile Pleșca, un juriu format din pictori nemțeni va acorda premii în bani, la care se vor adăuga diplome și plachete.
Plecat dintre noi în august 2013, Constantin Filimon are una dintre cele mai vii amintiri în sufletul multora dintre cei care l-au cunoscut și i-au iubit pictura.
Reluăm, cu acest prilej, trei texte apărute de-a lungul vremii în pagini de ziar și adunate apoi în volumul „Contraforturi de-o zi“, Editura Crigarux, Piatra Neamț 2009. Fotografiile sunt realizate de Ioan Clopoțel.
Portret de artist: Constantin Filimon
Reporter: La mulți ani!
Constantin Filimon: Mulțumesc! Astăzi (21 mai 2001 – n.n.), la ora șase, am împlinit 65 de ani. Tata era la o nuntă când a aflat că are băiat și, de bucurie, toată nunta s-a mutat la noi vreme de mai multe zile. Așa se face că în certificatul de naștere sunt trecut pe 25 mai. Tata a fost un bărbat adevărat. În loc de mitralieră, a purtat cu el tot războiul saxofonul și clarinetul. A învățat de la un american cea mai puternică stacatură, pe care a predat-o tuturor instrumentiștilor din Neamț: să facă 64 de bătăi pe timp. Asta e cea mai mare performanță saxofonistică!
Rep.: Cum ați ajuns în Ardeal?
CF.: Am făcut ceva școală în Piatra-Neamț, dar nu multă, căci a venit războiul și ne-am refugiat în Ardeal cu căruțele cu boi. Toată călătoria a fost o frumusețe. Mi-am continuat copilăria la Târnăveni, unde am făcut Școala Medie Tehnică de electrochimie și am ajuns tehnician electrochimist. Am lucrat la început la Copșa Mică, iar apoi am venit la Piatra-Neamț și am lucrat la Săvinești, unde am avut și funcția de maistru, tehnician de producție și la protecția muncii etc. Am plecat, pentru că am luat un premiu național la Cântarea României, dat de un pictor foarte mare, care mi-a zis: Tu nu ai ce căuta în industrie și m-a pus să merg la București, să dau examen la facultate.
Rep.: Câți ani aveați când ați intrat la facultate?
CF.: Douăzeci și cinci. Am făcut Institutul de Arte Plastice, Secția Pedagogie, iar, în paralel, am urmat, șase ani, cursurile de pictură bisericească ale Patriarhiei Române, la care am avut bucuria să îl am profesor pe I.D. Ștefănescu, o somitate în domeniu, care venea de la Paris să ne predea bizantinologie și estetică. Totul era extraordinar. Pe șantiere, în practică, am lucrat cu cei mai mari pictori bisericești. Prima biserică pe care am luat-o a fost la Muncel-Hădăreni, în munții Apuseni.
Rep.: Care e cea mai frumoasă biserică pe care ați pictat-o?
CF.: După părerea mea, cred că este biserica din Drăgești, de lângă Băile Felix. Este o biserică interesantă, pictată în frescă. Dar totuși, Verșeștii de Neamț, prin imagistica umană, cred că este remarcabilă. Am făcut acolo sute de portrete de oameni, scene dramatice din Biblie, în care am adăugat un grad mare de umanitate.
Rep.: Nu ați intrat astfel în conflict cu canonul bizantin?
CF.: Orice pictor face exact lucruri care priesc epocii sale, orice ar face. În canonul bizantin, este vorba de rigoare, decorativismul și înțelegerea sunt simplificate prin niște elemente expresive care se obțin numai și numai din culoare. Nu ai să vezi o abordare foarte puternică a psihicului uman, poate doar la Rubliov, dar, în general, este vorba de o pictură convențională, bazată pe elemente descriptive. Un pictor de artă nu poate abandona psihicul. Un portret nu se face pe dinafară.
Rep.: Când ați avut prima expoziție personală?
CF.: Prima expoziție personală am făcut-o în cadrul Universității, când am terminat, pe hol, pe foaier. Am făcut acuarelă grafică și era cam prin perioada examenelor. Pot să spun că a fost primul succes, căci mi s-au cumpărat lucrări de pe perete. Nu mai spun câți m-au luat pe șantiere, în echipe de restaurări. L-am făcut pe Traian Brădean, pe Ștefan Chirovici și toți aceștia mă luau cu ei pentru că eram iute de mână. De spălat, am spălat multe biserici și le-am repictat și de aceea, dacă cineva se ceartă cu mine sau îmi poartă pică fără motiv, acela moare, căci atâția sfinți am spălat… Eu sunt iertat de Dumnezeu de toate păcatele pe care le fac. În afară de crimă, eu pot să le fac pe toate.
Rep.: Care este prima amintire legată de destinul artistic?
CF.: Când aveam doi-trei ani, tata s-a întors din război și a deșertat ranița pe jos în mijlocul casei. Au ieșit la iveală mașinuțe cu cheiță, păpuși, creioane colorate… Eu m-am repezit și am luat toate cele douăzeci și patru de creioanele colorate, care se împrăștiaseră și îmi amintesc cum mă străduiam să le adun pe toate. De atunci, tatăl meu mi-a tot cumpărat caiete de colorat, caiete pentru desen și creioane colorate. La patru ani, puteam să fac desene după hărțile de geografie și portretele regilor care erau în cărțile de clasa a patra sau a cincia. La școală, am fost totdeauna cel mai bun la desen din clasa mea și îmi plăcea foarte mult să lucrez portrete de copii și de oameni, copaci, ape și păduri.
Rep.: Cum ați putea caracteriza un pictor adevărat?
CF.: Dacă un pictor știe să țină creionul în mână, restul vine de la sine. Căsuțe, sobițe, flocirele poate să facă oricine, dar ca să facă un desen nu știe nimeni. Asta am învățat eu cu profesorii Alexandru Ciucurencu, Traian Brădean, dar și cu Corneliu Baba, pe care l-am slugărit din când în când, ca să spun așa, cât am stat în București. Proporțional, talentul reprezintă foarte puțin față de munca pe care trebuie să o facă, fără încetare, un pictor, așa cum sufletul are atât de puțin din masa corpului. Numai cine trăiește cu intensitate și sensibilitate ceea ce face poate ajunge pe calea talentului.
Expoziție personală Constantin Filimon
După aproape doi ani și jumătate, pictorul Constantin Filimon a revenit, în octombrie 2004, cu o expoziție personală pe simezele Galeriei de artă Lascăr Vorel a Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Neamț. Intempestiv și imprevizibil, Constantin Filimon rămâne același nonconformist, un rebel ancorat în esența problematicii sociale, un maestru al suprafeței care nu are răbdare să își orneze discursul, veșnic măcinat de trăiri extreme.
Dacă primul contact cu lucrările expuse de Filimon poate conduce la o stare de incertitudine legată de apartenența acestora la artă, fapt exploatat pe la colțuri de detractori, raționamentul ulterior care nu poate fi evitat lămurește deplin lucrurile. Orice tablou de-al lui Constantin Filimon te pune în situația de a te întreba, iar și iar, ce este arta. Fără să fie obligatoriu un răspuns, simpla generare continuă a acestei problematizări credem că este suficientă pentru a îi acorda artistului un loc aparte în lumea marii creații.
Să mai remarcăm pașii de normalitate pe care îi înregistrează filiala nemțeană a Uniunii Artiștilor Plastici odată cu vernisajul acestei expoziții personale, care a avut loc miercuri, 20 octombrie, firescul discursurilor susținute de Doina Dașchievici, Gheorghe Vadana și Dumitru Bezem, temperați și moderați de Constantin Filimon, fiind o dovadă că pictura se poate lipsi de rezumatul în proză al tabloului și de sobrietăți găunoase.
Cea mai recentă expoziție a lui este, în ansamblul ei, un bun portret de autor, incluzând abordări complexe și diverse realizate în ulei pe pânză, toate caracterizate de acea energie nestăvilită cu care ne-a obișnuit Filimon și exprimând clar faptul că autorul nu a epuizat opera. Una dintre cele mai reprezentative lucrări este tripticul abstract, asupra căruia autorul a adăstat cel mai mult și care face trimitere parcă la o fugă de Johann Sebastian Bach. Ampla scenă socială zugrăvită în tabloul care ar putea purta numele Praznic face legătura cu lucrările de grafică, o prezență de fiecare clipă în viața pictorului. Fresca socială ocupă un loc important, fiind prezentă într-un alt tablou de dimensiuni mari. Nu lipsesc peisaje de toamnă cu păduri învăluite în culori tragice, de apocalipsă.
Pictorul Constantin Filimon la 71 de ani
Unul dintre cei mai viguroși artiști plastici din Piatra Neamț, Constantin Filimon, împlinește în 2007, de Constantin și Elena, 71 de ani. Rebel în artă și în viață, Filimon are în urmă un număr impresionant de tablouri – printre care cele în ulei sunt predominante, dar dintre care nu lipsește acuarela – și de biserici pictate sau restaurate. A fost remarcat încă de la debutul expozițional de criticul de artă Amelia Pavel, care îl apreciază în „România literară“ de joi, 11 martie, 1971: „C. Filimon, de pildă, pare a ști destul de limpede drumul pe care-l are de urmat. Compozițiile lui non-figurative, sau cu vagi aluzii figurative, toate într-o factură de un expresionism echilibrat, ținut în frâu, ni-l arată ca pe un liric preocupat de coerența expresiei“.
Cuvinte elogioase îi scrie și Jacques Zambaccian, nepotul vestitului colecționar care dă numele muzeului de pe strada omonimă din Capitală, mai vestită acum pentru vecinul Năstase. „Sunt încredințat că activitatea D-vs. de creator de frumos va avea ecou, în primul rând, în sfera cercetătorilor artei. Și apoi, căldura, sinceritatea, spontaneitatea ce emană din toate lucrările realizate vor face să vibreze și cei ce sunt la începutul procesului de cunoaștere în acest vast domeniu de înnobilare a spiritului
Îmi amintesc cu multă bucurie momentele pe care le-am avut savurând lucrările pe care mi le-ați arătat acasă la D-vs. în Strada Aurel Vlaicu. Mi-ar face multă plăcere să aflu că veți organiza o expoziție personală în Piatra-Neamț. Ar fi o cinste pentru acest oraș“, îi scrie Jacques Zambaccian, după ce pictorul a revenit la Piatra-Neamț.
Constantin Filimon s-a născut pe 21/25 mai 1936, la Piatra Neamț. A absolvit, în 1967, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, Secția pedagogie, printre profesori avându-i pe Ilie Pavel, Traian Brădean, Al. Ciucurencu. În paralel, a urmat cursurile de pictură bisericească ale Patriarhiei Române. Printre bisericile pictate sau restaurate se numără cele din Hădăreni, județul Alba, Zăpodeni, județul Iași, Verșești, județul Neamț. În 1978 s-a întors în Piatra Neamț, unde a participat la cele mai multe dintre manifestările filialei locale a UAP, al cărui membru este abia începând din anul 2002. Are un număr impresionant de tablouri în colecții din Piatra Neamț, dar și din București sau diferite țări.
Mihael BALINT