Putem reţine o parte din lucruri pentru păstrarea unei amintiri de lungă durată?
Pe parcursul anilor de psihoterapie am tratat mai multe cazuri legate de starea afectivă a persoanei care se află în doliu după o fiinţă dragă lor.
Aş vrea ca în acest articol să pun accent pe o idee, care se leagă de obiceiurile şi tradiţiile după moartea persoanei iubite şi anume – dacă este bine să dăm pe parcursul celor 40 de zile de la deces, tot ce avea persoana care a murit şi anume – să dăm de pomană îmbrăcămintea lui, cărţile, amintirile pe care el le-a colectat şi care pentru el prezenta foarte mult pe parcursul vieţii.
Când spun tot ce îi aparţine persoanei decedate, mă refer şi la lucrurile cele mai intime, cum ar fi – patul unde dormea, toate lucrurile pe care le-a primit pe parcursul vieţii lui, cadouri şi atenţii din partea prietenilor, familiei, cadouri care reprezentau pentru el, dar şi pentru apropiaţii lui, o semnificaţie şi o simbolizare specifică.
Pomana, între durere, religie şi obiceiuri
Cu doi ani în urmă, a venit la cabinetul meu o doamnă în vârstă de 38 de ani, care şi-a pierdut singura ei fiică.
Mămica m-a întrebat – dacă pe lângă îmbrăcămintea pe care deja o dăduse de pomană, să dea şi cărţile ei şi în special ultima carte pe care a citit-o şi care nu a terminat-o înainte să moară.
Întrebarea m-a surprins. Nu am înţeles – cum putem să dăm lucrurile care aparţin celor dragi, care nu mai sunt în viaţă, la alte persoane şi să rămânem goliţi, fără nici o urmă de atenţie.
Am hotărât să mă documentez şi într-adevăr am descoperit că există obiceiul, mai ales în zonele rurale, care au şi o influenţă religioasă şi care spun, că ar fi bine, ca pe parcursul celor 40 de zile de la deces, să se dea totul ce a aparţinut acelei persoanei.
Aceste tradiţii şi obiceiuri se explică prin faptul că, din momentul în care trupul fizic a plecat de lângă noi şi ca să nu rămână rămăşiţe din sufletul acelei persoane, ar fi grozav să dispară şi să dăm acele lucruri ca o pomană pentru ca persoana decedată să fie mulţumită acolo unde s-a dus, faţă de oamenii care rămân.
Una este durerea când moare o persoană în vârstă, care a depăşit 80 de ani, care şi-a trăit viaţa şi şi-a dat sufletul la o bătrâneţe frumoasă şi alta este când o persoană moare la o vârstă foarte fragedă – ce exemplu copii sau tineri. Pe lângă vârsta pe care o avea persoana când a decedat, este vorba şi de personalitatea acelei persoane, cine a fost, cum a trăit, cât a contribuit în lumea noastră şi cu cât şi cum vrem noi să-l păstrăm în amintirile noastre. Aşa că, cine a fost persoana care a murit, este foarte important.
Tradiţiile locului în care trăim, ţara în care locuim, de multe ori şi ele ne dictează cum să ne comportăm şi cum să facem cu toate lucrurile care aparţin persoanei decedate.
În Israel – ca exemplu – unul din obiceiurile cele mai puternice se leagă de băieţii care au intrat în armată la vârsta de 18-19 ani şi datorită unor împrejurări nefaste au murit.
Foarte multe familii îşi păstrează amintirile şi toate lucrurile care i-au aparţinut, incluzând uniforma, chiar şi camera lui este ca un muzeu pe care părinţii, rudele şi prietenii îl vizitează şi parcă simte cum copilul lor nu a plecat de lângă ei niciodată (teoriile psihologice se împart aici între psihologi care spun că este bine să-şi păstreze camera şi toate amintirile, pentru că acest lucru face bine persoanelor apropiate, dar sunt şi alţi psihologi care spun invers – ca să poţi să închei un capitol, trebuie să pui capăt la tot ce era şi să nu îţi păstrezi prea multe amintiri din partea persoanei decedate, că altfel niciodată nu ai să poţi să te vindeci de pierderea acelei persoane dragi şi iubite).
În camera mea, în biroul meu personal există mai multe amintiri şi atenţii primite de la foştii mei pacienţi, care din păcate au plecat şi ei din viaţa noastră şi înainte de plecarea lor mi-au dăruit o mică atenţie.
Când mă uit pe peretele din faţa mea şi văd un tablou dăruit de o doamnă psiholog pe care am tratat-o şi care de fiecare dată când mă uit la el, îmi amintesc de ea, de dialogul purtat cu ea şi de tot ce discutam. Între oameni, există o interacţiune care poate fi foarte pozitivă şi foarte afectivă. Avem nevoie de documente şi de dovezi palpabile ca să ne putem aminti despre persoanele dragi, care, sunt sigur că ne-au ajutat şi prin care am ajuns într-o scară mai înaintată. Fiecare dintre aceste persoane contribuie la dezvoltarea personalităţii noastre şi la crearea unei identităţi personale şi profesionale.
Mai avea doar 10 pagini până la sfârşit
Fetiţa menţionată mai sus a fost singurul copil pentru acea mămică. Cu greu a adus-o pe lume. S-a străduit 24 de ore, zi de zi, până când a văzut-o crescând şi dezvoltându-se până la vârsta de 11 ani.
Milioane de fotografii şi de amintiri există în creierul mamei legate de fetiţa ei, momente de fericire, dar şi momente de tristeţe. Fiecare obiect de îmbrăcăminte a fost cumpărat într-o anumită perioadă şi are o poveste. Au fost momente în care fetiţa a refuzat să i se cumpere şi alte momente când de comun acord s-au hotărât unde şi ce să cumpere.
Această carte, pe care cea mai bună prietenă a ei a dorit să o primească, a fost cartea pe care acea fetiţă a citit-o şi care s-a oprit înainte cu 10 pagini de a termina povestea. Povestea din acea carte simbolizează cât de cât viaţa fetiţei, problemele ei şi cât s-a identificat cu eroul din poveste, care a plecat în călătorie în a cincea dimensiune, să-l caute pe tatăl ei.
Mă întreb – cum putem să negăm aceeaşi asemănare şi să considerăm că putem da amintirile şi cărţile la alţii şi nouă să nu ne rămână nimic. Nu mă gândesc că mama a vrut să uite pe fata ei. Poate că şi-a zis – că mai bine este să respecte tradiţia şi obiceiurile şi să dea tot ce a aparţinut fetiţei ei, ca să poată trăi mai bine.
Poate că s-a gândit că prin acest gest scapă de durere, de deprimare şi de situaţia negativă în care se afla, ca mamă îndurerată în acel moment. Poate există încă un răspuns: sunt persoane la care, tot ce este palpabil şi material nu are o semnificaţie prea mare pentru ei.
Aceste persoane se bazează pe linia mai mult abstractă, credincioasă şi spirituală şi, spun ele – nu au nevoie ca să se întâmpine cu lucrurile şi cu amintirile omului drag lor, ca să poată să simtă şi ele cât le este greu şi cât suferinţa şi durerea după un om care a murit este fantastic de puternică.
Eu tind totuşi să cred că omul când a venit pe lume şi a plecat din lume, a făcut şi el ceva. Şi-a adunat amintiri, a scris cărţi, lucru care bineînţeles că va rămâne şi după plecarea lui din lume. Toată treaba este cât noi respectăm pe omul nostru care era apropiatul nostru şi care a murit. Cât credem noi că trebuie să facem un favor mic pentru el şi să-i păstrăm lucrurile lui, ca să poată şi el să-şi spună şi după moartea lui, că a avut şi el o contribuţie în timpul vieţii şi după plecarea lui.
În cabinetul meu din Piatra Neamţ, unde îmi desfăşor activitatea de aproape 21 de ani, există sute de cărţi, de amintiri, de atenţii pe care le-am primit sau cumpărat şi toate acestea reprezintă spiritul meu ca psihoterapeut.
Mă duc de mai multe ori, o iau pe soţia şi fetiţa mea şi mergem şi vizităm muzeele care sunt deschise publicului, muzee care prezintă omul, cum ar fi Muzeul Calistrat Hogaş, Ion Creangă şi altele.
Înainte cu un an de zile am vizitat casa lui Ben-gurion – primul prim ministru israelian şi am rămas foarte impresionat de autenticitatea lucrurilor şi lucrărilor care s-au păstrat, parcă puteam închide ochii şi să-mi spun, că-l văd astăzi pe acel prim ministru ieşind din camera lui personală cu halatul de baie şi mergând să lucreze în camera de lucru.
Acestea sunt persoane publice care au contribuit şi care este foarte bine să se păstreze după moartea lor tot ce au avut în viaţă.
Dar eu personal mă gândesc la persoanele simple care au plecat dintre noi şi care, la o parte dintre acestea ar fi foarte bine să le respectăm, să adunăm o parte din amintirile lor şi să facem un colţişor care le aparţine lor şi când o să ne uităm acolo, o să putem simţi spiritul lui de parcă se află alături de noi.
O să închei acest articol cu subiectul pe care astăzi l-am tratat şi care are şi o legătură personală cu mine. Când va veni momentul…, poate unele persoane – pacienţi, prieteni, pe lângă persoanele mele dragi – cum ar fi familia mea – merită să păstreze o amintire mai mare prin faptul că, acest cabinet unde îmi petrec majoritatea timpului, să fie lăsat în continuare şi să aibă posibilitatea să-l viziteze şi să aibă inspiraţie din el.
Cu respect,
Doctor Miron Itzhak – psiholog clinician principal cu drept de supervizare
P. Neamt, b-dul Mihai Eminescu nr.3, bl.D-4, ap.37, judeţul Neamţ
e-mail – miron@ambra.ro
Site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro