- „Timp de nouă ani de zile am predat aceste jocuri. Regret că nimeni nu mai face astăzi aşa ceva!”
- ”O Românie să-mi fi dat cineva, nu ştiu dacă simţeam ceea ce am simţit atunci când grădiniţa în care mi-am desfăşurat activitatea a primit numele meu”
De numele doamnei educatoare Veronica Filip se leagă nu doar grădiniţa din cartierul Precista, ci şi o carieră strălucită, marcată de realizări cu totul speciale. În premieră mondială, Veronica Filip a aplicat, în anii ´70 – ´80, jocurile logico-matematice în învăţământul preşcolar nemţean, după modelul celor care se desfăşurau, la ora respectivă, doar în Franţa, însă la clasele primare.
Înţelegând că cei mici învaţă mai uşor matematica, pe baza propriei lor experienţe, decât prin manipulările simbolice, pedagogul nemţean a experimentat timp de nouă ani de zile jocurile matematice, obţinând rezultate spectaculoase.
De asemenea, în anii în care a condus grădiniţa care astăzi îi poartă numele, Veronica Filip s-a dedicat cu dragoste şi profesionalism copiilor, transformând unitatea de învăţământ într-un adevărat „colţişor de rai”.
Rep.: Doamnă educatoare, povestiţi-ne cum au ajuns jocurile logico-matematice la Piatra-Neamţ?
Veronica Filip: Nimeni în lume nu mai predase, până la mine, jocurile logice. Este meritul inspectorului general de atunci, domnul profesor Gheorghe Iftimie, care primise de la academicianul Grigore Moisil o lucrare tradusă din limba franceză despre aceste jocuri. Inspectorul Iftimie a luat legătura cu renumitul profesor de matematică, C. Borş, prezentându-i jocurile logico-matematice – care, în Franţa, nu se predaseră decât la clasele I – IV – gândindu-se cine le-ar putea introduce şi la Piatra-Neamţ.
În cele din urmă, profesorul Iftimie m-a întrebat dacă nu doresc să încerc eu să le predau, în premieră, copiilor de grădiniţă.
Am acceptat şi timp de nouă ani de zile am predat aceste jocuri. Regret că nimeni nu mai face astăzi aşa ceva! Nicio activitate la preşcolari nu poate să realizeze tot ce avem noi ca obiect. În cazul jocurilor logice, fiecare copil gândeşte cu mintea lui, cu înţelepciunea lui. Nu poate copia, iar educatorul nu-l poate ajuta cu nimic, observându-i doar reacţia individuală.
Jocurile logico-matematice se desfăşoară cu o trusă care cuprinde materiale speciale, astfel concepute încât să îndrume copiii către o înţelegere intuitivă, având pentru început un caracter imitativ. Se porneşte de la premisa că jocurile logico-matematice ajută la descoperirea matematicii dirijate şi nu spontane, independente. Ulterior, a apărut şi un manual, intitulat „Jocuri logice matematice pentru preşcolarii mici”, ca mărturie a ceea ce înseamnă matematica minţii.
Rep.: Care au fost ecourile, pe plan naţional şi internaţional, ale activităţii pe care o desfăşuraţi la Piatra-Neamţ?
V. F.: Am avut bucuria să primesc vizita a patru profesori din Moscova, care m-au asistat la clasă.
Văzând cât de grele sunt aceste exerciţii, noaptea cream elemente de joc, în aşa fel încât să atenuez efortul intelectual, să captez atenţia şi să-i fac pe copii să se concentreze. Rezultatele au fost uluitoare.
Şi astăzi mă întâlnesc pe stradă cu cei care atunci erau copii. Mă sărută şi îmi mulţumesc pentru că am lucrat cu ei acele exerciţii, care i-au ajutat să-şi dezvolte capacitatea intelectuală şi gândirea logică.
Am prezentat aceste jocuri şi în alte oraşe ale ţării. La Bacău, de exemplu, în faţa unui auditoriu format din 600 de persoane, am urcat pe o scenă şi am făcut o demonstraţie de măiestrie matematică.
„Am devenit atât de preocupaţi de baza materială, încât sufletul rămâne pe ultimul plan…”
Rep.: Comparativ cu acei ani, cum se face astăzi educaţie în grădiniţa românească?
V. F.: Vedeţi, noi am lucrat nu numai cu mintea copiilor, ci şi cu sufletul lor, pentru că îi iubeam! Îi vedeam atât de inteligenţi şi eram mândri de ei! Vroiam să lăsăm ceva în urma noastră, în timpul acesta cât părinţii nu erau lângă ei… Iar copiii erau atât de încântaţi de activitatea de la grădiniţă, încât nici nu mai vroiau să plece acasă!
Astăzi, din păcate, educatoarele nu vor să progreseze şi, sincer, nu ştiu cât de mult dăruiesc celor mici din sufletul lor… Am devenit atât de preocupaţi de baza materială, încât sufletul se pare că rămâne pe ultimul plan. Iar copiii simt acest lucru.
„Recunoştinţa e aurul sufletului…”
Rep.: Aţi făcut din grădiniţa pe care aţi condus-o un adevărat „colţişor de rai”. Care erau punctele de atracţie pentru cei mici?
V. F.: Când am ajuns educatoare la grădiniţa care azi îmi poartă numele, mi-am dorit ca acest loc să fie nu doar un spaţiu de învăţământ, ci şi un loc unde copiii să-şi formeze deprinderi esenţiale pentru tot restul vieţii lor. Astfel, gândindu-mă la copilăria mea, am făcut la intrare, „ograda bunicii”. Am adus fântână, cu o cumpănă şi o căldare. Apoi, am îmbrăcat caloriferul într-un cuptor şi am pus acolo un fier de călcat cu talpă, precum şi alte obiecte rustice. O uşă care nu se închidea a fost dată jos, îmbrăcată în lemn de stejar şi din ea am făcut poarta ţărănească de la intrare în curtea bunicii. „Camera bunicii” era dotată cu o măsuţă joasă de lemn şi cu scăunele de lemn, cu blide, străchini şi linguri de lemn… ca la ţară! În aşa fel încât copiii să înveţe de unde se trag, care le sunt rădăcinile. Apoi, doi pictori renumiţi au pictat în relief Ceahlăul cu Toaca.
Mai mult decât atât, am fost la fabrica de lemn şi am dat comandă de un mobilier pentru un apartament la scara copiilor. Le-am făcut dormitor cu studio, cu pături, perne, lenjerie şi ladă, în aşa fel încât copiii să înveţe să-şi scuture şi să-şi strângă aşternutul. De asemenea, copiii avea sufragerie şi bucătărie. La bucătărie, le făcusem cuţite de lemn şi coşuleţe cu legume, cu crăticioare şi aragaz de jucărie. Învăţau să cureţe un morcov şi să arunce resturile la coşul de gunoi. Nimeni nu avea în acest oraş şi în judeţ ce aveam eu la cămin! Însă toate acestea au dispărut…
Mi-a plâns sufletul când am intrat după mulţi ani, când s-a sărbătorit grădiniţa, pentru că nu am mai văzut dioramele pe care le-am făcut la etaj, reprezentând fauna şi flora pe anotimpuri! Erau concave, pentru profunzime, îmbrăcate în coajă de stejar şi luminate cu neon. Toate anotimpurile erau ilustrate cu animale împăiate – barză, căprioară, bursuc – pe care copiii le puteau atinge! Nimic din toate astea nu mai există, în locul lor fiind puse astăzi… diplome!
Rep.: V-aţi remarcat, deopotrivă, şi prin nemaipomenitele spectacole de teatru de păpuşi…
V. F.: Păpuşile erau de la Ministerul Educaţiei, toate grădiniţele le aveau în dotare. Făceam, într-adevăr, nişte spectacole extraordinare! Într-o zi, au venit cinci reprezentanţi ai Consiliului Superior al Culturii de la Bucureşti şi au vizitat grădiniţa, iar la sfârşit le-am prezentat un spectacol de teatru pentru copii. S-au minunat văzând cum au reacţionat copiii, cum au intrat în dialog cu mine.
De asemenea, îmi plăcea să retuşez comportamentul unor copii, folosindu-mă de teatrul de păpuşi. Copiii cu un comportament agresiv, copiii leneşi, copiii neglijenţi se recunoşteau în personajele pe care le interpretam. Desigur, îi recunoşteau şi colegii şi le era ruşine, pentru că îşi vedeau toate defectele, ca într-o oglindă. Am rezolvat multe probleme de caracter, prin această metodă, pe care o recomand tuturor educatoarelor.
Rep.: Ca o încununare a trudei şi a carierei puse în slujba copiilor, grădiniţa pe care aţi iubit-o atât de mult vă poartă astăzi numele. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest lucru?
V. F.: Plăţile adevărate nu se măsoară în bani. Compensaţia cea mai mare este recunoştinţa. Abia îmbătrânind în ani, începi să-i cunoşti valoarea, căci recunoştinţa e aurul sufletului.
O Românie să-mi fi dat cineva, nu ştiu dacă simţeam ceea ce am simţit atunci când grădiniţa în care mi-am desfăşurat activitatea a primit numele meu. Dar eu nu sunt numai mândră pentru că o grădiniţă îmi poartă numele. Eu cred că numele meu este predestinat să marcheze truda atâtor generaţii de colege educatoare care s-au aplecat, cu răbdare şi dragoste, asupra a ceea ce are omul mai sfânt pe pământ: copilul.
A consemnat Irina NASTASIU