După volumele Captiv în paradisul albastru, Editura Corgal Press, Bacău, prefață de George Brăescu, 2010 și Patima geloziei, Editura Corgal Press, prefață de George Brăescu, 2010, Ion N. Petriţa oferă cititorilor o a treia carte de proză, Amintiri din infern, realizând o amplă radiografie sentimentală a satului Stejaru de pe Valea Bistriţei, unde s-a născut şi a copilărit, un sat ca atâtea altele din România, care a cunoscut ororile războiului, dar mai ales ravagiile pe care le-a pricinuit regimul instaurat de tancurile sovietice. Alături de satul natal, un alt topos–oraşul Piatra-Neamţ în care s-a instalat mai târziu–reprezintă obiectul altei reconstituirii prin ampla povestire Supravieţuiri. Autorul laborioaselor Amintiri din infern face dovada că stăpânește abilitatea localizării acţiunii şi a personajelor într-o contextualitate temporală precisă (1944- 2008), dispunând totodată, de un acut simţ al observaţiei atunci când reușește să imortalizeaze amintiri dintr-un trecut apropiat, răsucit mereu pe toate feţele. Nu întâmplător, la o lectură atentă a cărţii, avem senzaţia că suntem teleportați, virtualmente, într-o contemporaneitate rătăcită la răscruce de secole, când vremurile şi umanităţile de la noi şi de aiurea, timp de 45 de ani sovietizate, erau bântuite de duhurile malefice ale marxismului și totalitarismului de tip stalinist. Cele trei povestiri din actualul volum pleacă de la o serie de nuclee afective, care declanşează un şir nesfârşit de asociaţii ce îl poartă pe cititor prin toată istoria naţională şi universală contemporană. Amintirile copleşesc prin ardenţa cu care se cer scoase la lumină, singurul liant alcătuindu-l sentimentul de durere pentru o copilărie ultragiată într-o lume guvernată de anomalii şi contradicţii. Povestirile irump dintr-o memorie aflată sub presiunea timpului care a ostracizat deopotrivă viaţa colectivităţii, dar şi a copilului care s-a pomenit fără voie depozitarul atâtor amintiri dureroase: ,,Şi am multe de spus, mărturiseşte autorul, pentru că mulţi sunt anii şi multe amintirile adunate într-o viaţă de om”. Dotat cu har de povestitor, Ion N. Petriţa reuşeşte să surprindă secvenţe traumatizante şi să alcătuiască un adevărat rechizitoriu al răului social şi politic proliferat pe toate palierele existenţei. Conştient că ,,boala noastră naţională se numeşte UITARE”, cum atât de plastic pune diagnosticul scriitorul Gheorghe Grigurcu, Ion N. Petriţa ne povesteşte, cu un acut simţ al observaţiei, calvarul eternelor cozi interminabile şi adesea zădarnice pentru procurarea a doi pui rebegiţi şi insipizi, numiţi cu haz de necaz ,,fraţii Petreuş”, sau a altor alimente greu comestibile care se distribuiau numai atunci când erau mucegăite sau când începeau să facă viermi. Ne aminteşte apoi de atmosfera glaciară din apartamentele noastre, gen cutii de chibrituri, de întreruperea luminii electrice şi de alte privaţiuni strigătoare la cer. Ion N. Petriţa reaminteşte celor care au uitat şi se destăinuie celor care în acele timpuri încă nu se născuseră că am trăit într-o lume a încrengăturilor şi încrucişărilor condamnabile, într-o societate controlată cu rigurozitate de organele represive ale securităţii şi de cei care au colaborat cu acestea, de inşi omniprezenţi şi ,,vigilenţi” ajunşi astăzi din nou în fruntea bucatelor. Autorul nu inventează, nu construieşte personaje, precum homo fictus, ci brodează tot ce este povestit din perspectiva copilului care a văzut, a trăit şi a suferit, dar şi a maturului preocupat de supravieţuirea familiei sale, iar memorialistica sa este ,,domesticită” să intre pe făgaşul beletristic, înrucât el deţine secretele construirii unei naraţiuni ample, ale dozării efectelor şi creării suspansului. Prozator neaşteptat de matur, capabil să construiască naraţiuni autentice, bun cunoscător al mediului în care a trăit, Ion N. Petriţa surprinde nuanţele ascunse ale unor destine umane aflate în derivă, demonstrândune că viaţa trăită este mai interesantă şi adesea ,,bate” imaginaţia, fapt ce conferă acestor pagini naturaleţe şi farmec. Povestirile lui Ion N.Petrița invită cititorul la identificarea cu avatarurile unui scriitor din luminoasa epocă de aur, luminoasă cu precădere prin frecventele întreruperi ale curentului electric, prin bezna de tristă amintire a străzilor, prin pustietatea dezolantă a magazinelor, prin mizeria generală a hotelurilor, a stațiilor de cale ferată și a mijloacelor de transport în comun. Prvită prin prisma acestor mărturisiri, realitatea evocată în această carte poate împrumuta o semnificație simbolică. Scriitorul insistă îndelung asupra lunilor de iarnă, cu disconfortul apartamentelor înghețate, cu paralizarea bizară a traficului pe străzile orașului, cu cinismul hazului de necaz din cele mai banale conversații. Această lume cufundată în ger și întuneric pare să sugereze metaforic o stare de spirit familiară celor care s-au confruntat cu realitatea absurdă a unui sistem totalitar. Între drama lucidității și voința de a-și păstra un suflet de copil, se desfășoară aceste povestiri scrise cu naturalețe și sinceritate, un emoționant roman autobiografic al unui scriitor încrezător în mărturia pe care o carte o va depune, spre neuitare, în veșnicie.
MIHAI MERTICARU