„Școala nu mai știe să vindece inimi rănite și aceasta este o durere pe care o împărtășim vrând-nevrând toți. Poate mulți se justifică spunând că nu sunt ei protagoniștii actului educativ falimentar, dar eu sunt de părere că educația copiilor ar trebui să preocupe aproape în aceeași măsură și pe șoferul de tir, și pe medic, și pe profesor. Școala e un patrimoniu comun. Lipsa de interes a copilului pentru ceea ce oferă în momentul actual Școala este un simptom care indică faptul că noi nu suntem capabili să oferim o Școală acestui copil. Revolta copilului este firească, chiar dacă cei mai mulți o trec cu vederea sau o reprimă printr-o abordare agresivă. Total greșit! Eu nu pot decât să le mulțumesc acelor copii a căror impertinență îmi arată că Școala pe care o predau eu nu e Școala pe care o așteaptă ei. Unde greșim? Să fim atenți la copii, la bucuriile sau nemulțumirile lor, fiindcă de aici începe Școala, și să nu uităm că vina nu e a lor, ci a noastră, a celor care am ajuns să «educăm» prin țipete și amenințări, stârnind în sufletele lor repulsie și adâncă neîncredere față de valorile educative pe care le luăm drept argumente incontestabile ale pedagogiei, dar care sunt mai degrabă alibi-ul perfect pentru neputința noastră de a educa. Așadar, când vom renunța la aroganța și bățoșenia cu care întâmpinăm azi durerile acestor copii, atunci vom câștiga inimile lor“, spune Sergiu Ciocârlan în prefața cărții.
„Părintele Porfirie mi-a spus…“ (vol. II)
O surpriză plăcută pentru cititori este și apariția volumului II al cărții „Părintele Porfirie mi-a spus…“, care cuprinde mărturiile Anei Kostaku, o fiică duhovnicească a părintelui Porfirie, care a avut șansa de a fi în legătură duhovnicească directă cu marele duhovnic, vreme de două decenii.
„Însemnările mele sunt foarte puține, câteva picături față de abundența harului care curgea din cuvintele Părintelui Porfirie, din rugăciunea și din viața lui și adăpa adâncul sufletului, ca să crească «două frunzulițe verzi», așa cum spunea Părintele, să vină harul lui Dumnezeu să le încălzească, să crească. Și nici nu poate fi descris în cuvinte ce îți transmitea de fiecare dată când te apropiai de el, pentru orice motiv. Părintele Porfirie spunea chiar, cu o bunătate extraordinară, care se vedea pe chipul lui, că ar vrea să îi primească pe toți și să le vorbească tuturor, chiar și celor care se duc la el din curiozitate.
Te duceai și te prăbușeai lângă patul lui de suferință, erai un ghem de disperare, iar el își punea mâna pe capul tău. Din când în când, auzeai câte o șoaptă: «Doamne Iisuse Hristoase…». Ceva te străbătea lăuntric și în mod tainic te schimba, fără să îți dai seama. Îți lua greutatea, te scotea din încurcătură și din disperare. Te binecuvânta și te ridicai. Te așezai pe un scăunel, lângă el. Uneori, Părintele stătea așezat pe pat, sprijinindu-și picioarele pe un reazem improvizat. Și îți spunea: «Hai acum, te rog, să îl ajuți pe bătrânul tău tată. Acoperă-mi bine picioarele cu pătura». Făceai aceasta și te privea cu atâta iubire, zâmbindu-ți cu o bunătate enormă, că ți se umpleau ochii de lacrimi“, mărturisește Αna Kostaku.
Irina NASTASIU