*Între mutarea unui pion şi şahul prin deschidere, subiectele dezbătute ţin de politică, fotbal, educaţie şi „pipiţele de la televizor”
*”Despre nivelul de trai ce să discutăm? Nu poţi vorbi de ceva ce nu există!”
*Cei mai criticaţi sunt politicienii, medicii, profesorii şi poliţiştii
Cum s-a făcut vremea mai frumoasă, cum au apărut. Sunt, şahiştii de la Orion. Din parcarea complexului comercial cu acelaşi nume. Cele două bănci de la capătul de U al staţiei de taxi sunt numai a lor. Încap câte 3 cartoane sau cutii de şah per masă, deci total 6 jocuri, adică 12 jucători odată.
De sunt mai mulţi, nu e bai. Şi chibiţul îşi are rolul lui. Să aibă o brichetă mereu la îndemână, poate o ţigară în plus şi poate discuta. Nu despre ce e pe table de şah, că ar fi un om mort!, dar despre altceva e ok.
Din când în când, mai ales când sunt în poziţii favorabile, mai intervin în discuţii şi cei care joacă. Mai scurt, mai la obiect, calculându-şi replicile precum mişcările.
Când sunt faţă în faţă, jucătorii sunt egali, dispar diferenţele sociale sau de educaţie. Profesorul pensionar e la fel ca macaragiul cu 7 clase şi profesională: are tot un regină, două turnuri, doi nebuni, doi cai şi herghelia de pioni. Inginerul poate da dar şi lua mat de la unul care a lucrat o viaţă necalificat pentru că jocul de şah nu măsoara înălţimea teancului de diplome ci IQ-ul şi, eventual, experienţa în joc.
Banca jumulită…
I-am urmărit vreo trei zile la rând, aşa aproape de înserat, când aveam drum pe lângă ei. Şahiştii de la Orion – ca toţi practicienii sportului cu mintea – nu sunt nişte exaltaţi. Ba dimpotrivă. Şi ei şi chibiţii (rolurile se pot inversa că se mai joacă şi pe principiul „cel mai bun rămâne la masă”) îşi mestecă bine gândurile înainte de a scoate vorba pe gură.
Au gânduri „alese” pentru toţi cei care, cred ei, contribuie la deprecierea vieţii de zi cu zi dar şi a falselor valori, promovate tot mai agresiv. Se contrează civilizat, iar replicile sunt demne, de multe ori, de “Poiana lui Iocan”. Mesajul pleacă, din colţul gurii, când cu şagă, când ca un plumb.
“Pot să fac o poză-două?”, întreb când deja prinsesem curaj. „Fă – zice unul. Dar nu mai sunt fotomodele?…”. Eu, clanţ-clanţ, cu aparatul. “Da’ pozează şi scândurile astea lipsă de pe bancă, dacă nu ţi s-a terminat bateria…”, mă provoacă şi mă înţeapă altul… Eu, clanţ-clanţ, la banca jumulită. „Lasă, mă – intervine altul, bătând şaua să priceapă calul – poate în ziare tre’ să dea numai privelişti frumoase, cu Bianca şi Cruduţa…”. Mă uit la el, zâmbesc. Zâmbeşte şi el, întâi la mine, apoi la adversarul cu care joacă, mută şi zice scurt: “Şah!”.
Despre Parlament şi locuri de muncă…
Mai trag cu urechea la ce se discută. Majoritatea fiind pensionari, au numai vorbe “de bine” despre sistemul de sănătate. Şi despre spitalul judeţean, şi despre medicii de familie, şi despre farmacişti. Dar şi despre modul cum e guvernat, de sus până jos, acest sistem. “Nu te mai plânge, coane. Zi mersi că tot a crescut ceva. Au mai pus câţiva lei la ajutorul de înmormântare. Dacă dai colţul, rămâne nevastă-ta cu un milion mai puţin la datorii…”, aruncă un chibiţ. “Da, se gândesc la popor. Au creat şi locuri de muncă. În Parlament. Au ajuns de la 400 la 600. Şi nu e vorbă doar de atât. Gândeşte-te că pe lângă ăia 200 mai sunt secretare, şofer, consilieri şi domnişoare consiliere. Îşi mai angajează şi ei, la cabinet, dintre nepoţi, nurori şi… fete bune. Că doar nu pot să le ţină numai la stuchit şi lipit afişe…”, îi răspunde altul.
Vai şi amar de ea Şcoală…
Un altul are pata pusă pe Învăţământ. “Şi eu am fost profesor. Dar munceam, mă interesa să scot oameni din copiii din faţa mea. Pe lângă ore, făceam cu ei şi diverse cursuri. Fără alţi bani, aşa ni se părea normal. Îi duceam la activităţi, la concursuri. Cum era cu pionierii, bine-rău, dar trebuia să faci ceva ca profesor şi diriginte. Acum, cum deschizi televizorul îi vezi cum numai se plâng. Am văzut lideri de sindicat care stau numai pe la televizor şi apoi ajung prin minister. Deci ei fac strategiile. Şi apoi revin la sindicat şi iar se plâng. Pentru ce? Acum 80 la sută din cadre (n.r. – didactice) nu mişcă un deget în afara orelor de curs. La 18 ore pe săptămână cum au unii, nu sunt nici 4 ore pe zi. Vai şi amar de ea Şcoală, ce a ajuns”. Profesorul pensioner e completat şi contrazis de altul: “Păi ăştia de care zici tu că-s mereu pe la televizor îs mână în mână cu partidele. Îi trimit ăia că fiind profesori vorbesc bine. Fac treaba la politicieni, nu ai văzut ce bine critică, cum le zic cu of? De aia ajung apoi în minister…”
Driblinguri şi OZN-uri…
Dar cel mai tare îi incită discuţiile despre politică şi fotbal. Cam la fel îi văd şi pe politicieni şi pe fotbalişti, animaţi, majoritar, de un parazitism feroce, pigmentat de câte o fentă. „Băi, când îl vezi că nu mai ajunge la minge şi se aruncă cerşind fault, tăvălindu-se pe jos de zici că l-a călcat personalul de Bicaz… şi apoi se ridică, dă o flegmă şi se uită la antrenor, adică, şefu’, am încercat dar nu a pus ăsta botul… Tot aşa şi cu aleşii. În campanie ţipă, se agită, ne bat la uşi, mi-au umplut cutia poştală cu felicitări şi pliante. Apoi nu-i mai vezi 4 ani. Mai avem deputaţi sau senatori de Neamţ. Nu zic din Neamţ, spun de Neamţ… Că unii, după ce ne-au jurat multă dragoste, acum cam strâmbă din nas când e vorba de oameni simpli, au altele pe cap…”, mai zice unul care o face pe analistul…
Arunc şi eu o întrebare, cum văd ei nivelul de trai al românului. Se uită scurt, unii la alţii şi, de parcă ar fo o ordine şi o organigramă numai de ei ştiute, nu se îngrămădesc să răspundă. Tuşeşte scurt unul din colţul mesei şi-mi spune, aşa, cu un aer de Moromete: “Care nivel de trai? Nu poţi vorbi despre ceva ce nu există. Că, aşa, ca să ne aflăm în treabă, noi, dacă vrei tu, povestim şi de OZN-uri. Dar ai văzut tu vreunul?”.
Ceilalţi mustăcesc. Iar eu îmi zic, în sinea mea, că am citit atâtea (şi print şi online) despre farfurii zburătoare şi nu am văzut niciuna cu ochii mei…
Daniel VINCA