Un boem, un bărbat frumos, cu o voce fermecătoare, considerat cel mai mare „diseur“, cel mai mare trubadur român al perioadei interbelice,„un TinoRossi al României“(după naistul Gheorge Zamfir),iar după Mircea Cărtărăscu: „a fost Gardel al nostru, atât prin muzica lui, cât și prin viața romanescă pe care a dus-o“.
Cei doi comentatori, bărbați și ei, și-au exprimat părerile despre Cristian Vasile și, posibil, câte ceva din frustrările lor intime. Gheorghe Zamfir îl definește drept „L’homme des femmes“, bărbatul femeilor, credem noi cu oarecare invidie, iar domn’ profesor Cărtărescu îl folosește, pur și simplu, într-o povestire borgesiano-dâmbovițeană care a avut un efect devastator în biografia post-mortem a cântărețului.
Desigur, având în vedere faptul că acest Cristian Vasile a fost tratat în Piatra Neamț, în mod real, așa cum sunt tratați toți cei veniți aici de pe alte meleaguri, adică drept un„venetic“, este importantă și părerea unei localnice, a uneicelebre fiice a municipiului. Facem vorbire despre distinsa doamnă (domnișoară acum?!)Mihaela Rădulescu, greu de definit (actriță, realizatoare Tv., fotomodel, scriitoare de cărți…. În fine!) care a scris și un scenariu de film numit „Zaraza“, laCasa de Filme Cine TV Film Production (a lui Sergiu Nicolaescu), pentru care a obținut o insuficientă notă 6. Oricum, ea, nativa de Piatra Neamț, indigena, care este acum o venetică la Monte Carlo, scriind respectivul scenariu, bănuim că a știut despre nefericitele experiențe amoroase ale trubadurului. Adică despre Francesca Frangulea, romașcancă de la noi, din Neamț, prima soție a celebrului diseur. Aceasta, Francesca de la Roman, a divorțat de primul ei soțși l-a luat pe Cristian Vasile, aflat în vogă. Cântărețul i-a mobilat casa, a înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, că se dorea artistă,și a cheltuit o grămadă de bani cu ea. După doar trei luni a prins-o, că prea se îmbrăca ea extravagant, plus un flagrant, și a divorțat în pierdere. Nici despre a doua soție a trubadurului nu se pot spune lucruri bune, o chema Maud Mary, născută Puricescu, vedetă a Teatrului Cărăbuș. Lux, bani, fițe interbelice, dar pe atunci marele Cristian Vasile „câștiga într-o lună, cât un funcționar diplomatic într-un an“.
Cine a fost Cristian Vasile? Un mare artist, un cântăreț de romanțe, tangou, foxtrot, rumba, o voce încântătoare, un fizic plăcut, un bărbat șarmant, un personaj principal care anima cele mai selecte restaurante și grădini din Bucureștiul interbelic. A lăsat o discografie impresionantă, plăci „Odeon“, „Columbia“, apoi înregistrări„Electrecord“și „Star Media Music“.
Nu a fost, nici pe departe un bărbat care să viseze cu adevărat la o familie, copii, casă, ideea cu familia o părăsise odată cu plecarea de la Conservator, unde era un student sărac, cu hainele lucioase de purtat. El și-a dorit femei, le-a avut, glorie, a avut-o, bogăție, a avut-o și pe aceasta, risipindu-le pe toate cu nonșalanța boemului pur sânge. Nu prea a avut el noroc la femei, exceptând, totuși, ultima partea a vieții, la Piatra Neamț, unde, la 60 de ani, venind să-și completeze anii de pensie, s-a căsătorit cu Rada Moldoveanu, despre care, necunoscând scenariul Mihaelei Rădulescu, nu avem idee, știind-o pe aceasta din urmă o bună cunoscătoare a vieții de familie și fidelității conjugale.
Vorbind despre Cristian Vasile, care a locuit câțiva ani buni la Piatra Neamț, găsim și o rememorare a unui fabulos personaj pietrean, pensionar pe care îl putem întâlni și acum pe străzile orașului: marele actor Cornel Nicoară. Proaspăt absolvent repartizat la Teatrul Tineretului, acesta a aflat cu stupefacție că regizorul tehnic al teatrului nu era altcineva decât uriașul cântăreț Cristian Vasile. Desigur, domnul Cornel, în stilul său absolut inconfundabil, povestește că l-a întrebat: „Nea Vasile, cum e cu povestea că ai înghițit nu știu ce…?!“, referindu-se la legenda conform căreia trubadurul a înghițit, cu lingurița, cenușa Zarazei pe care o furase de la Crematoriu. La care Cristian Vasile i-ar fi răspuns amical: „Hai, mă, terminați cu prostiile!“.
*2.Cine a fost Zaraza
Zaraza, „c’est moi, d’apres moi!“
Zaraza a fost un tangou scris de uruguayanul Benjamin TagleLara, în anul 1929, chiar cu acest titlu. Cântecul a prins, a luat locul doi la „Gran ConcursoUruguayo de Tangosdel Disco Nacional“, de la „Cine Teatro Cervantes“ din Montevideo, fiind interpretat de orchestra lui FranciscoCanaro. A fost cântat și la Paris, în 1930, de Sofia Bezan, apoi în Polonia, în 1939, în fine, Cristian Vasile l-a înregistrat la Berlin, la Casa de Discuri„Odeon“, în 1931.
La început, pe malurile Dâmboviței, Zaraza a fost Ion Pribeagu, respectiv pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist evreu, născut la Sulița, Botoșani. Un portret, oarecum aproape de adevăr al acestui scriitor, îl găsim într-una din capodoperele cinematografiei românești, „Actorul și sălbaticii“, în personajul Freedman, textierul evreu al personajului Caratase. In fapt, Ion Pribeagu a scris texte pentru Constantin Tănase la celebrul Teatru Cărăbuș. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect. Ion Pribeagu a avut o sclipire de geniu când a scris textul pentru Zaraza. O minunăție de text în care, pur și simplu a creat mitul ulterior al Zarazei, cu trupul de șarpe felin, o femeie fatală, dar să beneficiem și noi de copy paste:
Zaraza
text de Ion Pribeagu
muzica: Benjamin TagleLara
Când apari, señorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ți petale de crin.
Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,
Și ai trupul de șarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinți,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Ești un demon din vis, care tulburi și minți,
Dar ai zâmbetul de heruvim.
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?
Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor și eu!
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?
Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor și eu!
Lazarovici a născocit o poveste, cu o femeie fatală care, peste ani, s-a amplificat, alimentând o adevărată mitologie urbană.
Următorii Zaraza, după ceva timp, au fost, cică, istoricii. Este menționat numele istoricului Dan Falcan, citat pe undeva:
„A fost omorâtă de un țigan gelos, pe malul Dâmboviței, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenușa ei și ar fi mâncat-o cu lingurița“.
De unde până unde?! Dan Falcan, custode al muzeului Victor Babeș din București, specialist în istorie medievală, un om de o modestie rară.
Dar cea mai importantă Zarază, fără discuție, este Mircea Cărtărescu. Acesta:„(…) a aflat povestea prin intermediul lui Nicolae Manolescu și a creat o legendă imaginară a Zarazei în cartea sa, «De ce iubim femeile»“. Eh!, Abia acum atingem noi inima subiectului. Fiindcă autorul „Levantului“ (o carte încântătoare, o sinteză românească absolut fascinantă, apreciată-întinată, până și de animalul politic Traian Băsescu, îl știm cu toții), a publicat în anul 2000, în „România literară“, o poveste de câteva pagini care se chema „Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza…“.
Fără discuție, punându-și pe el o „(…)rochie verde praz, cercei baroc de strassuriși pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame“, scriitorul Mircea Cărtărescu nu și-ar fi putut măcar imagina ce efect devastator urma să aibă inventarea unei povești de dragoste despre o anume Zaraza și un real Cristian Vasile. Câteva pagini bine scrise care au întors pe dos relația român-literatură, sute de comentarii, scenarii, un film de Sergiu Nicolaescu, o piesă de teatru, în fine, așa cum am zis noi de la bun început, vicierea totală a biografiei lui Cristian Vasile, un cântăreț extraordinar, la vremea lui, devenit un fel de Dracula care a mâncat, cu lingurița, cenușa iubitei sale Zaraza. Mircea Cărtărescu a reușit, doar cu câteva pagini, mai mult decât încearcă el acum, cu sute și sute de pagini, orbitoare sau solenoide, treaba lui, că e scriitor de Nobel.
Noi, deocamdată vorbim despre Zaraza și Cristian Vasile.
*3. Cum a ajuns Cristian Vasile la Piatra Neamț.
Indirect, ne răspunde tot marele actor și personaj pietrean Cornel Nicoară: „Ne povestea, de exemplu: Bă, copii, pe vremea când eu aveam câteva mașini, nu prea erau multe în București!“.
Un alt pietrean, scriitorul și criticul literar Cristian Livescu, în cartea sa „Ascuns într-o lojă“, își amintește cum a fost surprins de prezența celebrului cântăreț Cristian Vasile în barul hotelului Ceahlăul:
„După-amiază geroasă de ianuarie. Intru în bar la Ceahlăul, înfrigurat, să beau o cafea. Mă trag într-un colț, spre a nu deranja grupul de actori aflat în jurul unei mese pline. Sărbătoresc, desigur, pe cineva, un bătrânel scund, cu ochelari ușor fumurii acoperindu-i chipul destul de comun. Îndemnat de Radu Penciulescu și de veselii comeseni (se bea «Murfatlar» din sticle conice, în formă de cupă), aniversatul se ridică de la masă, scoțând din servietă o bandă de magnetofon, pe care o întinde lui Ali-barmanul, cerându-i să o pună la instrumentul de divertisment al localului. Surpriză! Peste liniștea lăsată se aude glasul inconfundabil al cântărețului Cristian Vasile, interpretând melodii din anii ‘30, unele pe care le mai auzisem din când în când la radio, altele complet necunoscute. Rigid în mișcări, ondulând un deget în aer și însoțind cu o voce stinsă linia tenorală desuet-languroasă a modelului, seriosul personaj din mijlocul actorilor se lasă din când în când pe spate, parcă, amintindu-și de ceva, parcă oprind o clipă suspendată între două versuri trubadurești. Nu știu dacă am ascultat cinci sau șase cântece când – cu un Gata! nervos, agitat de emoție (lacrimile îi inundaseră chipul) – individul se repede la magnetofon și îl întrerupe fără să poată fi înduplecat din această hotărâre. Florin Măcelaru îmi explică totul: autorul scenei este – nu-mi vine a crede – chiar Cristian Vasile, angajat de directorul Ion Coman regizor tehnic la TT, retras incognito în urbea Pietrei spre a-și completa vechimea de pensionare. O dată pe an, de ziua lui i se întâmplă să iasă din anonimatul pe care și l-a asumat ca pe un fel de exil și atunci norocoșii îl pot vedea pe Cristian Vasile ascultându-și succesele de altădată. Mai aflu că suferă de inimă și orice exces afectiv îi poate fi fatal…“.
Așadar, la Piatra Neamț se afla doar umbra a ceea ce fusese cândva strălucitorul trubadur, un bărbat trecut de 60 de ani, ros de boală și amintiri, angajat la Teatrul Tineretului pentru a-și completa vechimea de pensionare.
Iar acum să recitim finalul povestirii lui Mircea Cărtărescu:
„(…) Ajuns acasă, cântărețul așeză urna pe un gheridon din colțul odăii și, chiar din dimineața următoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fără-ndoială sminteala. Mi-e greu până și să pun pe hârtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuși cât se poate de simplu: în fiecare dimineață, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte o linguriță din cenușa Zarazei. Când ultimele urme de cenușă de pe pereții urnei au fost înghițite, cântărețul și-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reușit să moară. N-a făcut decât să-și ardă coardele vocale, terminând cu muzica pentru totdeauna. A dispărut cu totul și din Bucureștiul real, și din celălalt București, fantomatic și cețos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mamă, care este actor, l-a întâlnit prin 1959 la Brăila, pe când făcea un turneu cu trupa lui de la Ploiești. A găsit acolo, pe post de mașinist (trăgea în fiecare seară cortina) un bătrân cu aspect de boschetar, căruia teatrul îi dădea, de milă, o pâine. Cineva i-a spus că e Cristian Vasile, și că fusese faimos la vremea lui. I s-a și fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat o cinzeacă bătrânului și acesta, vorbind numai în șoaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pân-acum povestea pe hârtie. O fac eu, acum, deplin conștient de faptul că nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al «Zarazei»: «Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza (…)»“.
Din momentul publicării acestei scurte povestiri, un sublim exercițiu deamestec realitate-ficțiune(„România literară“ nr 10, din 15 martie 2000), putem vorbi despre un efect absolut neașteptat, despre nașterea unui adevărat mit urban. Filmul „Supraviețuitorul“(2008), regizat și interpretat (cum altfel?!) de Sergiu Nicolaescu, piesa de teatru radiofonic „La vulpea roșie“ de Pușa Roth și alte încercări literare, emisiuni radiofonice și Tv, dezbateri, texte de net, fotografii ș.a.m.d. O poveste de dragoste, într-un decor romantic, a impresionat total, prin tragismul ei, o groază de români romantici, nostalgici și creatori.
În original, cică unul din oamenii banditului Borilă, deghizat în cerșetor, a urmărit-o pe Zaraza care ieșise să cumpere țigări:„(…) matahala lepădă cârja și, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. Oprivi în ochi rânjind, o mușcă sălbatic de buzele învinețite și, parcă din aceeași mișcare, îi reteză beregata cu șișul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviței, unde i se șterseră urmele“. Deh, în filmul lui Nicolaescu criminalul nu scapă așa ușor fiind urmărit de comisarul Moldovan care, pac-pac! Îl împușcă printr-un cimitir.
Tot în film, Cristian Vasile se sinucide cu pistolul în cadrul unei rulete rusești organizată pe undeva pe la Praga, o altă licență, o altă extremă. Fiindcă la Cărtărescu marele cântăreț moare în mizerie, iar la Sergiu Nicolaescu apune într-un luxos Cazinou. Adevărul este undeva pe la mijloc. După ce a cunoscut opulența, după ce a dus o risipitoare viață de boem, trubadurul și-a pierdut vocea: a făcut noduli pe coardele vocale, o boală banală la cântăreți. Apoi, ca o răzbunare a destinului, s-a îmbolnăvit de TBC, apoi de febră tifoidă. Respira foarte greu folosind inhalația cu alopent. Ani de zile în care s-au sacrificat și l-au îngrijit cu mari sacrificii mama sa Virginia și fratele Virgiliu Vasile, adevărați eroi care nu-și găsesc locul în vreo poveste de succes la public. Mama sa ajunsese să facă și să vândă milieuri, iar fratele, scos din magistratură, să își vândă mobila din casă pentru a-i procura lui Cristian medicamentele foarte scumpe, care se găseau doar la negru.
Pus pe picioare, cântărețul care își pierduse vocea s-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus înapoi în țară. A plecat apoi pe Frontul de Vest. La București nu-l mai angaja nimeni și și-a căutat o slujbă. A fost responsabil de Cămin cultural, apoi a făcut o trupă de teatru de amatori, a pus în scenă „Năpasta“, el interpretând rolul lui Ion, a fost un succes local, apoi a pus bazele unui cor. Dar era deja în plină înflorire a comunismului și is-a pus în vedere să aibă în repertoriu piese dedicate marelui Stalin. Istoria spune că n-a avut încotro. A prezentat programe la Circul de Stat, apoi a fost regizor la Teatrul de păpuși Țăndărică. Viața i-a adus-o aproape pe Rada Moldoveanu. A ajuns la Piatra Neamț unde a lucrat ca director tehnic la Teatrul Tineretului pentru a-și completa vechimea de pensionare.
4.Ce a rămas în Piatra în urma trecerii lui Cristian Vasile
Mai nimic, aproape nimic, nimic. Legenda urbană spune că Zavaidoc, un alt cântăreț celebru al vremii, iubind-o și el pe Zaraza, i-a angajat pe asasinii lui Borilă pentru a se răzbuna pe Cristian Vasile. Fals. În realitate, cei doi se aflau în relații de amiciție, nu aveau nimic de împărțit. Numai că anul acesta, la Pitești va avea loc al XI-lea Festival de muzică lăutărească „Zavaidoc“. Este doar un exemplu.
La Piatra Neamț, Cristian Vasile a locuit pe Bulevardul Decebal, blocul 5, apartamentul 3, împreună cu soția sa, Rada Moldovan, angajată sufleor la TT. De unde am aflat adresa?!
În anul 1968, cu șase ani înainte de a se stinge, Cristian Vasile este solicitat să acorde un interviu pentru ziarul CEAHLĂUL. Autorul, ziaristul Tiberiu Uțăși-a intitulat interviul: „Un autograf de la cântărețul Cristian Vasile“și avem convingerea că pentru acel sexagenar, trecut prin multe, a fost o meritată și plăcută recunoaștere:
„Cântărețul, unul din pionierii muzicii ușoare românești, «ultimul trubadur» cum l-a numit cândva compozitorul Ion Vasilescu, trăiește la Piatra Neamț. Numele lui îl întâlnim astăzi pe discurile editate de Electrecord, glasul său îl ascultăm adesea la posturile de radio. În urma apariției unui recent disc, cu melodii de odinioară, i-am făcut o vizită. L-am găsit într-unul dintre apartamentele blocului 5, de pe bd. Pietricica, în pragul celui de-al 61-lea an al vieții. Pe pereți-fotografii din viața și activitatea cântărețului, pe masă-albume, scrisori, vederi…Într-una din revistele vremii era consemnat: «Genialul talent al lui Cristian Vasile îl clasifică printre marii interpreți europeni ai genului și, când afirmăm aceasta, nu exagerăm cu nimic, deoarece plăcile lui fac parte integrantă din discotecile oricărui amator de frumos din București, ca și de la Berlin, din Roma, din Stockholm. Romanțele sale sunt un poem, tangourile-prilej de încântare a sufletului». Omul acela de statură mărunțică, cu privire vioaie, emană atâta căldură sufletească, atâta pasiune, e atât de comunicativ, încât te cucerește ușor. Când l-am întrebat unde și-a făcut debutul, parcă s-a tras deodată o cortină și Cristian Vasile capătă înfățișarea de acum câteva decenii: un bărbat frumos, cu o voce caldă, catifelată, cântând cu patos, melodiile timpului“.
Mai nimic, aproape nimic, nimic. Nici măcar o placă comemorativă:
„Aici a locuit, între anii 196- —197-, marele trubadur al tangoului românesc, celebrul cântăreț Cristian Vasile, exploatat pe cât de nedrept, pe atât de eficient în legenda urbană a ZARAZEI“.
(Datele exacte ar putea fi aflate din registrele Asociației de locatari, dacă ar fi voință).
Măcar atât! O placă de marmură care ar costa Primăria Municipiului Piatra Neamțcâteva sute de lei.
Cristian TIMOFTE