În scurta perioadă dintre cele două Războaie Mondiale, au strălucit efemer câteva tinere superbe, aproape toate bucureştence, încoronate cu titlul suprem „Miss România”. Între ele apăru meteoric o domnişoară din Piatra Neamţ, pe atunci un târg prăfuit, de provincie uitată de Dumnezeu, de guvern şi de edili, populat de vreo douăzeci şi şase de mii de persoane.
Nu am cunoscut-o decât târziu, foarte târziu, după 1968, când ocupa slujba modestă de bibliotecară în municipiul reconstruit din temelii, destul de urât, cu aspect de cazarmă, pentru cei peste o sută de mii de locuitori adunaţi din satele nemţene şi transformaţi în muncitori pe marile platforme industriale apărute aici (şi demolate cu criminală inconştienţă sau chiar din banditism după 1989).
Mi-au trebuit nişte ani buni până ce, cu stăruinţă şi mai cu seamă cu promisiuni ferme de confidenţialitate, şi-a deschis sufletul şi a răspuns cu sinceritate, bunăvoinţă şi uneori cu ironie, la întrebările mele.
Deşi se apropia de vârsta pensionării, se purta cu o eleganţa din alte vremi, îmbrăcată totdeauna cu haine modeste, dar de o croială ireproşabilă, fără o cută sau un amănunt trecut cu vederea; îşi arăta părul alb, buclat încă, tuns scurt, şi avea un zâmbet discret, afişat permanent. Există, aşa cum se ştie, bătrâni foarte frumoşi. Întru totului-tot era aureolată de o frumuseţe a vârstei, pentru care nu am calificative, nefiind vreodată portretist cât de cât inspirat.
Obişnuiţi cu prezenţa ei cotidiană pe străzile colbăite şi gândind frumuseţea feminină mai curând „sexi” decât de „Madonă Dumnezee” (Mihai Eminescu), contimporanii săi se vădiseră a fi orbi faţă cu cea mai frumoasă femeie a târgului. Cred că şi atunci ea a fost conştientă de frumuseţea ei, dar nu s-a pierdut niciodată cu firea în autocontemplare.
La întrebările mele, pe care nu e cazul să le înşir aici, mi-a răspuns zâmbind oleacă trist, oleacă ironic, ca şi cum ar fi povestit şi comentat existenţa altcuiva. Da, i se spunea în glumă încă din anii de liceu, de cum trecuse dincolo de adolescenţă, „Miss Piatra-Neamţ”, dar pe atunci avea de învăţat, fiind o şcolăriţă silitoare, disciplinată. Ş-apoi era greu să-ţi etalezi frumuseţea adolescentină când erai obligată să ieşi pe stradă, chiar şi în vacanţe, îmbrăcată în uniformă aproape monahală, cu ciorapi albi de bumbac în pantofii negri cu toc jos, cu părul împletit în codiţe şi ascuns sub bascul alb ori bleumarin, cu pardesiul ori paltonul încheiat până la gât! Numai surorile Dimitriu, cele trei fete ale directorului Monopolurilor Statului, nu se supuneau ordinii stabilite. Umblau fără să le pese, cu pletele în vânt, având tocul pantofilor îndrăzneţ şi cu uniforma de rigoare croită la Bucureşti, dintr-un material foarte scump. Bela, Valentina şi Zâna erau vedetele liceenelor, intraseră deja în lumea studenţilor, aveau droaie de tineri ofiţeri curtezani în jur şi se ţesuseră destule bârfe la adresa lor. Dar ea, frumoasa descoperită mai apoi, se strecura, tăcută, sfioasă şi modestă, pe uliţele neasfaltate, cu numele de străzi.
Întâmplarea a făcut-o celebră pentru o vreme. Luase fiinţă un juriu ad-hoc, alcătuit din Doamnele judeţului şi condus de doamna Popovici, directorul LiceUlui Teoretic de Fete, actualul Colegiu Naţional „Calistrat Hogaş” şi prinţesa Studza. Iar ea, viitoarea „miss”, tocmai se pregătea de bacalaureat. Pentru prima oară părăsise uniforma, pentru o ţinută uşoară, de vară, cu rochie albă, fără pălărie, fără ciorapii de bumbac şi fără de pantofi închişi la culoare. Trecea pe strada Petru Rareş, înspre centru, bucurându-se de vântul uşor care îi învolbura părul, pentru prima oară neîmpletit în codiţe. Strada amintită era proaspăt pavată cu blocuri de granit şi roţile carelor ce treceau încolo şi încoace sunau strident. Dintr-o şaretă galbenă, înaltă, cu roţi cauciucate, o voce puternică o chema. Doamna Popovici, directoarea liceului dorea numaidecât s-o vadă de aproape. Aşa?! Fără uniformă?! A cuprins-o spaima. Dar mesagera, domnişoara Felicia, secretara liceului şi persoana de încredere a doamnei Popovici, cea eternă în jilţul de director, nu i-a dat răgaz şi, luând-o de o aripă, a forţat pasul prin faţa Liceului „Petru Rareş”, ducând-o ca pe o pradă la destinaţie. Acolo, minune! Proaspăta absolventă avu revelaţia de a afla de la stăpâna destinului său până mai ieri că este „o fetiţă foarte frumoasă, deşteaptă, distinsă şi modestă”, aşa că doamnele şi domnişoarele profesoare ale liceului au decis s-o propună ca reprezentantă a oraşului la concursul pentru Miss România. Bombă! Revenită acasă, încă buimacă şi nevenindu-i să creadă că nu visează, după ce şi-a adunat gândurile şi i-a mărturisit mamei ce s-a petrecut cu dânsa, a constatat că mama opunea un refuz categoric din mai multe pricini, mai întâi pentru că erau oameni săraci, nu-i puteau face toaletele necesare şi apoi fiindcă nu agrea defel ideea ca fiica sa să devină „una de-acelea!”, într-o vreme când actriţele şi alte femei frumoase erau ţinta bârfei şi invidiei colective a genului feminin naţional. Mai tari decât împotrivirea mamei şi dincolo de rezervele fetei, conciliul a decis să se facă rost de tot ce era necesar,inclusiv să se ocupe de instruirea candidatei la titlul feeric de Miss România.
Minunea s-a produs mai repede şi mai lesnicios decât şi-ar fi închipuit ea. Dar, cum se ştie, Paştele ţine doar trei zile. Ceva mai mult au durat festivităţile, după care întâmplare fericită nu i s-a propus să devină actriţă sau să intre în lumea mondenă. Revenită în sânul familiei şi al oraşului, atenţia generală a durat de asemenea puţin. Şi gata… La mirarea mea, că nu a fost căsătorită, deşi avea toate datele ce ar fi făcut ca în jurul său să roiască solicitanţii, afară de avere, ea mi-a răspuns zâmbind: „De frică”. A cui frică ? De bună seamă, a bărbaţilor vremii, care se călăuzeau după supoziţia că toate femeile frumoase ori sunt proaste, ori necredincioase şi după teama că, unele fiind inteligente, devin forţa dominantă în căsnicie. „Uite-aşa: s-au temut de mine…” Desigur, i-au plăcut câţiva bărbaţi din jur, însă nu a fost îndrăgostită de vreunul. Poate că, dacă ar fi plecat la Bucureşti… Dar nici calitatea de întreţinută nu-i convenea, nici cea de midinetă. Şi la ce altceva putea să se aştepte? A rămas în oraş, cufundată în cărţile care au pasionat-o totdeauna, admirată, mai pe faţă, mai pe ascuns, vorbită de rău mult timp, şi-a găsi o meserie şi o slujbă în lumea cărţilor, înfruntând timpul (cu un calm pe care eu nu l-am înţeles nici atunci când sporovăiam în biblioteca Liceului, nici mai târziu). A trăit în umbră şi s-a stins fără zgomot. Şi dacă nu aş scrie aceste rânduri, cine ar mai şti că am avut-o între noi pe Miss România. Şi în loc să o admirăm şi să-i preţuim frumuseţea, inteligenţa, cultura şi modestia, am ignorat-o, spre paguba noastră de neiertat. Bieţii de noi !…
Mihai Emilian Mancaș