Este adevărat că Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost și un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpățânează încă să-l considere ateu.
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e“ (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare“, „Timpul“, 2 februarie 1879, în „Opere“, 1989, vol. X, p. 187).
De asemenea, o mărturie din 1886, din ultima parte a vieții poetului, confirmă legătura poetului cu Divinitatea. În acea perioadă, Eminescu se afla la Mănăstirea Neamț, unde a cerut să fie spovedit și împărtășit de un preot. Evenimentul a fost consemnat de un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, în data de 8 noiembrie 1886, chiar de ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil. Potrivit cercetătorului Nae Georgescu, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, Eminescu a sărutat mâna preotului, spunându-i că ar vrea să fie îngropat la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici, și să asculte în fiecare seară cântarea „Lumină lină“.
Iată și consemnarea din anul 1886: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: «Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumina lină…»“
Minunea „Rugăciunii“ eminesciene
În întunericul ateismului comunist, când orice manifestare de patriotism și credință era pe loc înfierată de securitate, versurile poetului național erau ca o gură de oxigen, ca o oază de lumină și speranță. Fostă deținută politic, nemțeanca Aspazia Oțel Petrescu își amintește cum a fost salvată, în închisoarea de la Mislea, de versurile „Rugăciunii“ eminesciene:
„Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenție peste cei zece executați deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranță. În negura totală, brusc mi s-a iscat în minte «Rugăciunea» eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinație versurile «Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie». A fost începutul recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia și din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioara Maria mă putea înălța pe aripa rugăciunii și m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viața mea de întemnițată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc «clipa mea Mihai Eminescu». Prin versurile sale, el mă luase în experiența sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul și mi-a îndreptat speranța către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale“ (www.mihai-eminescu.ro).
Biserica, „maica spirituală a neamului românesc“
La rândul său, marele duhovnic Arsenie Boca era de părere că Eminescu ar fi suferit mai puțin de-a lungul vieții sale dacă ar fi realizat o unitate între latura sa poetică și cea de viață creștină. „Dacă și concepția poetică ar fi unit-o cu concepția de viață creștină, ar fi suferit mai puțin în lumea aceasta și nu ar fi trecut atâția ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia și uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamț. Și totuși, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtășanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult, întorcându-se de la gustul amar al atâtor filosofi și credințe deșarte care au stors creierii lui Mircea Eliade și de la cele cu minte scurtă și poale lungi care i-au întinat viața lui Solomon. (Fragment din cartea „Mărturia mea despre Părintele Arsenie Boca“, – Pr. Petru Vamvulescu.)
Cât privește așa-zisa apartenență a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare și mai actuale ca niciodată: „Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine“. (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul“, în „Opere“, Vol. XIII, pp. 168-169.)
Irina NASTASIU