S-a născut acum 37 de ani, în Apuseni, loc în care a învăţat că dragostea de neam şi credinţa în Dumnezeu sunt cele mai importante valori din lume. S-a „rătăcit” apoi prin Bucureşti, a fost preot militar, dar a renunţat pentru că şi-a dorit să facă un doctorat, aşa că a rămas fără parohie. „Aşa a fost să fie”, spune, simplu, părintele Marius Ciprian Pop. Călătoreşte mult, şi în ţară şi în afară, şi peste tot duce bucuria cântecului bisericesc şi a celui popular autentic şi curat. Dar nu se consideră artist, deşi lumea se opreşte în loc şi abia cutează să respire când începe el să cânte. Antonia, singurul lui copil, a moştenit această voce, venită de la bunicul şi de la străbunicul ei, şi acum, la 10 ani, cântă împreună cu tatăl ei, ori de câte ori se iveşte prilejul. Toată lumea care a fost la hramul bisericii din Taşca a simţit cum cei doi, tată şi fiică, le transmit dragostea de cântec, de frumos şi de pământul în care-şi au rădăcinile.
„Frumosul trebuie dus mai departe, pentru că nu-i un frumos personal, e un frumos al unui neam întreg care se identifică prin aceste elemente: tradiţia, cântecul şi rugăciunea. Trebuie ca rugăciunea şi cântecul să ajungă în viaţa omului de zi cu zi şi să devină stări de trăire, stări de fapt, nu lucruri de excepţie. Să cânţi e normalitate, să respiri e normalitate, să te rogi e normalitate, toate sunt elemente ale unei dimensiuni umane până la urmă”.
Peste tot pe unde merge, părintele Pop se bucură de oamenii frumoşi pe care îi întâlneşte şi de locurile senzaţionale pe care le vede. „E un dar de la Dumnezeu să vezi oameni care iubesc frumosul şi lumina”. Călătorind mult în afara graniţelor are termen de comparaţie şi crede cu tărie că România este o ţară binecuvântată: „Avem şi noi păcatele noastre, dar dincolo de păcate este multă lumină, este şi multă binecuvântare, dar şi normalitate. Într-o comunitate de 3000-4000 de oameni, sigur că sunt şi unii care au păcatele lor. Problema societăţii noastre este că ni se arată doar acel procent, doar urâtul, iar binele e pus deoparte. Noi suntem într-o luptă, în lumea aceasta, împotriva întunericului şi a forţelor lui, iar dacă se promovează urâtul, înseamnă că binele e foarte mult. Am certitudinea experienţei de zi cu zi. Am văzut comunităţi de mii de oameni care sunt harnici, gospodari, cu casele lor, cu familiile lor, cu credinţa lor. Între ei sunt şi 10-12 care se abat de la calea dreaptă, dar nu trebuie să-i arătăm cu degetul ca şi cum ei ar fi normalitatea. Aici e lupta cea mare cu inversarea valorilor, se inversează albul cu negrul şi se aruncă mizerie pe fereastra sufletului nostru. Or sufletul nostru e valoarea. Nu hainele, nu papucii pe care ni-i poate fura cineva de pe prispa casei. Sufletul, pe care nu ni-l poate lua nimeni. El e zestrea şi comoara cu care mergem dincolo”.
C.M.