Manuela Linu „renaşte” cu fiecare bebeluş adus pe lume în maternitatea din Piatra Neamţ şi trăieşte drama fiecărei femei care-şi plânge copilul care nu a mai prins viaţă… După 15 ani în care a fost asistentă medicală la obstetrică ginecologie, şi-a continuat studiile şi a devenit psiholog în secţie, iar mai nou a pus pe picioare un cabinet de consiliere prenatală gratuită.
„Totul a început acum 20 de ani, când am urmat cursurile postliceale sanitare. Jumătate de semestru din cei trei ani de postliceală am trecut prin toate secţiile spitalului, iar după ce am păşit în maternitate, atmosfera de acolo mi-a rămas în suflet şi am decis să fac practică restul de doi ani şi jumătate. Şi aşa a venit şi prima mea experienţă de asistare la o naştere. Practic, în primul an, am intrat şi pe tură de noapte, iar cu acordul medicului de gardă şi al moaşei, am asistat la o naştere. Şi mi s-a părut extraordinar! Timp de 15 ani am fost asistentă medicală, iar pentru că simţeam că este nevoie de mai mult pentru a înţelege mai bine structura psihologică a femeii care aduce viaţă pe pământ, mi-am continuat studiile, iar de 5 ani sunt psihologul secţiei OG. Mă ocup şi de consiliere şi evaluare psihologică recuperatorie, dar şi cursuri de educaţie prenatală lamaze, care înseamnă eliminarea stresului prenatal, înţelegerea fenomenului, astfel încât naşterea să devină mai uşoară”, ne-a declarat Manuela Linu, cu vocea caldă şi privirea blândă, aşa cum îi stă bine unui psiholog.
Manuela Linu a ţinut să sublinieze că principalele nevoi ale femeii sunt de a fi protejată şi de a procrea.”Femeia este sensibilă, delicată, aşteaptă să fie mângâiată, pentru că aceasta este nevoia ei de bază, indiferent de cât este de puternică, aparent extrem de dură, independentă, iar bărbatul poate să-i ofere tandreţea de care are atâta nevoie”.
* „Dacă pot să spun că într-adevăr mi-e dor de ceva, pot să spun că mi-e dor să asist naşteri”
Atâta timp cât ceea ce faci, faci din pasiune, eşti de două ori mai implicat. Iar Manuela Linu a înţeles lucrul acesta şi încearcă să-şi înveţe colegii că pacienta nu trebuie privită doar din punct de vedere medical. „Femeia trebuie pregătită, mai degrabă, multidisciplinar. Trebuie să vezi din ce categorie face parte, ce antecedente psihologice are, ce probleme existenţiale are, ce nivel intelectual, pentru că, până la urmă, indiferent ce coeficient de inteligenţă ar avea, toate femeile aduc pe lume copii. Asta le uneşte în secţia maternitate. Pentru că fiecare îşi doreşte o naştere uşoară şi un copil sănătos. Pentru că, dacă este săracă, asta nu înseamnă că-şi doreşte un copil cu probleme. Practic, descărcarea hormonală imediat după naştere este foarte mare. Se spune că imediat după expulzia fătului, sentimentul mamei este de plutire. Pentru că se descarcă o cantitate mare de betaendorfină, similară morfinei naturale şi atunci ea simte, brusc, că se desprinde de suferinţa anterioară, în câteva secunde, iar când îţi primeşte în braţe copilul, simte un extraordinar confort”.
* „Cea mai mare traumă a unei femei este să-şi plângă copilul”
Cariera Manuelei Linu nu a fost lipsită, însă, de cazuri dramatice. Şi asta nu a speriat-o, dimpotrivă, a întărit-o. Pentru că nu a gândit niciodată că maternitatea este un loc al naşterii şi atât. Şi travaliul este o suferinţă, există dificultăţi de adaptare între copil şi mamă, mai ales dacă bebeluşul are malformaţii, iar apogeul suferinţei este să-ţi vezi pruncul murind.
„Este de nedorit să fie un copil mort ante sau postpartum. Pentru că cea mai mare traumă a unei femei este să-şi plângă copilul. Este extrem de important că femeia să fie ajutată să treacă peste traumă, peste toate etapele dramei suferite. La început, femeia încearcă să nege, spunând că nu se poate să i se întâmple ei una ca asta, apoi o cuprinde sentimentul de furie, încearcă că dea vina pe cei din jur, de regulă pe medici, apoi apare sentimentul de autoînvinovăţire. La modul că poate a influenţat cu ceva evoluţia fătului. Ca psiholog, trebuie să poţi fi un suport emoţional, să-i explici femeii că nu ţine totul de noi, de forţele noastre, că există şi alte infuenţe, un alt univers, care nu ţine neapărat de noi, este un dat al nostru, şi atunci trebuie să intrăm în cealaltă etapă, de recuperare, şi să încercăm să înţelegem că nu putem face altceva decât adaptare la evenimentele apărute în viaţa noastră. Adaptarea după o astfel de situaţie, de deces al unui copil, durează cel puţin un an. O mamă care a suferit, trebuie susţinută. Aparent femeia poate arăta că s-a integrat după traumă, dar familia este cea care trebuie să sesizeze dacă ceva nu este în regulă. Iar dacă vede acest lucru, să n-o lase. Psihicul femeii luptă să se adapteze, dar trebuie susţinut de un profesionist,care ştie să urmărească etapele, să recunoască profesional zona în care se află”.
