Pe data de 1 februarie, mărturisitorul Grigore Caraza ar fi împlinit 87 de ani. Fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț, Grigore Caraza a executat 21 de ani de pușcărie politică, în penitenciarele de la Piatra Neamț, Bacău, Galata – Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud – și doi ani de domiciliu forțat. Între colegii săi de suferință s-au numărat Petre Țuțea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloaie, Justin Pârvu, Dumitru Bejan sau Paulin Clapon.
„Grigore a fost român până în ultima fibră a ființei lui și statornic în judecăți și sentimente, până la Dumnezeu! A fost cu totul devotat Patriei, căreia i s-a dăruit până la ultima suflare și pe care a căutat-o neîntrerupt ca un însetat. Când s-a întors acasă, s-a aruncat în brațele Țării, ca în cele ale unei mame, după o lungă, nesfârșită despărțire, sărutându-i în gând mâna și ștergându-și lacrimile de fericire…“, spune prof. Rodica-Ștefania Caraza, soția eroului anticomunist nemțean.
A refuzat categoric să iasă din pușcărie
După ce termină șapte clase în comuna natală, Poiana Teiului, din județul Neamț, Grigore Caraza se înscrie la Școala Normală „Gheorghe Asachi“ din Piatra Neamț (școala de învățători), pe care este obligat să o întrerupă din cauza situației materiale a familiei. Totuși, în anii 1948-1949 activează ca învățător la școala din satul Călugăreni-Neamț, de unde la 31 August 1949 este arestat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale“. Este condamnat pentru 8 ani de zile, eliberat pentru foarte scurt timp, rearestat și condamnat politic la 23 de ani pentru aceleași motive. Este eliberat din nou în anul 1964, iar în anul 1966 își reia studiile la Liceul „Petru Rareș“ din Piatra Neamț. În anul 1970 este arestat și condamnat din nou pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Este eliberat în anul 1977, iar în 1979 își ia Bacalaureatul, la vârsta de 50 de ani. În anul 1980 părăsește țara și se exilează în SUA, la New York. Aici se căsătorește în anul 1995 cu fosta lui profesoară, Rodica-Ștefania, devenită Caraza.
În anul 2001 se repatriază în România, la Piatra Neamț, împreună cu soția Ștefania, locuind împreună pe strada Mihai Eminescu.
În anul 1977, când i s-a propus să fie eliberat, a refuzat categoric să iasă din pușcărie. După trei zile de presiuni ale directorului pușcăriei, Grigore Caraza nu a cedat, iar în a patra zi a trebuit să vină generalul Vasile Ionel, trimis de Nicolae Ceaușescu, ca să îl determine să părăsească pușcăria. Revenind la Piatra Neamț, în țara pe care a iubit-o cu toată ființa lui, scrie volumul „Aiud însângerat“. I se acordă titlul de Cetățean de Onoare al comunei Poiana Teiului și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Piatra Neamț.
Moarea lui s-a datorat unui act criminal
„Grigore Caraza a trecut la veșnicie pe data de 10 noiembrie 2014, la Piatra Neamț, nu departe de locurile copilăriei și a unei părți a tinereții lui trunchiate. Moartea iubitului nostru prieten nu s-a datorat, așa cum s-ar crede, multiplelor leziuni fizice și sufletești din timpul îndelungat al detenției, ci s-a datorat unui act criminal, comis de un asasin. Cei 21 de ani de temniță grea nu l-au doborât, nici fizic și nici psihic, dar un individ bolnav psihic l-a doborât! Într-una din zilele lunii iulie, pe când Grigore (de altfel în bună sănătate) stătea pe banca din fața blocului unde locuia, s-a apropiat de el acest individ, care l-a luat la bătaie fără niciun motiv, cauzându-i o ruptură de bazin și traumatisme craniene.
După aproape 5 luni de suferință pe patul de spital, bunul Grigore a plecat la Domnul, pe care L-a slăvit în toți anii vieții lui!
Grigore a fost o adevărată enciclopedie, fiind capabil să povestească nenumărate fapte și întâmplări, cunoștea cu lux de amănunte istoria scrisă și nescrisă și știa pe de rost zeci de mii de versuri, multe dintre ele învățate în anii de temniță.
L-am întâlnit pe Grigore pentru ultimă dată acum 5 ani. A venit aici, la New York, pentru câteva zile, la prietenul nostru comun, Liviu Butura. Am petrecut împreună o zi plină, până noaptea târziu. Grigore era foarte sensibil, avea ochii plini de lacrimi aproape mereu, deși se bucura totodată că suntem împreună. Cu toate acestea, era trist, spunând: «Mă rog la Bunul Dumnezeu să îmi mai dea răgaz să mai vin încă odată să te revăd pe tine și pe toți prietenii mei!»
Mie mi-a murit un prieten foarte mare, dar României i-a murit un EROU!
Adio, dragul meu Grigore Caraza! Să ai «viața» mai ușoară acolo, în înălțimile cerului și în grija Domnului, loc pentru care te-ai pregătit cu atâta grijă și dăruire!“ (Dr. Ing. George Știrbei – New York, noiembrie 2014)
„Socot că nu mi-am făcut decât datoria pentru patrie…“
„Este foarte interesant cum trăiești în viață, dar în aceeași măsură cum mori și socot că trebuie să mor așa cum am trăit: mergând pe drumul aceluiași ideal trasat de morala creștină. La Aiud am lăsat totul, dar nu-mi pare rău, pentru că am stat cu vârfurile neamului românesc de la care am învățat atâtea lucruri, or, într-o situație normală, nu aș fi reușit să le învăț în vieți la rând. Și, dacă cineva a zis că acolo mi-am format crezul politic, îi pot spune că mi l-am completat, dar am venit de afară cu acest crez. Însă se impune o întrebare în numele celor puțini care au rezistat: cei care și-au format afară crezul politic și au fost robii acestuia ani sau zeci de ani, dar care și l-au vândut, sunt mai mari decât cei care și l-au format în temniță politică și care au rămas robii acestui crez până la moarte? Nu-i invidiez pe acei oameni care au primit totul de la viață sau au stat în libertate, pentru că majoritatea dintre ei s-au vândut… Chiar dacă m-aș mai naște o dată, tot nu aș vrea să fiu în postura lor. Nu-mi pare rău de amarul pe care l-am trăit într-o viață întreagă și mă văd bătrân, la 75 ani, când, sub aspect lumesc, nu am realizat un cămin, copii și alte bucurii ale vieții, dar mă mulțumesc în sărăcia mea, după cum spune Eminescu prin gura lui Mircea: «Eu – îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul» și socot că nu mi-am făcut decât datoria pentru patrie“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)
Irina NASTASIU