Reporter: Domnule Adrian Alui Gheorghe, după succesul premial al romanului „Laika“ (Editura Cartea Românească 2014, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, ediția 2015), romanul „Luna Zadar“ (Editura Cartea Românească, 2016) vă plasează într-o perioadă de proză. A rămas poezia într-un plan secundar?
Adrian Alui Gheorghe: Sper să nu fi abandonat poezia, sper ca poezia să nu mă fi abandonat. Dacă e adevărat că poezia ne scrie, de fapt, pe noi, atunci nu noi stăpânim poezia, ea este suverană, ne controlează. În viața asta am scos doar vreo opt, nouă volume de versuri, restul cărților de poezie au fost antologii, antologări. Ultima carte de poezie, apărută în anul 2016 la Editura „Paralela 45“, se numește „Opera poetică“ și adună toate cărțile mele de la debut până azi, cu un aparat critic consistent, într-o serie extrem de selectivă, onorantă pentru mine și pentru destinul meu de poet. Au fost selectați doar câțiva poeți în prima serie, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea, Emil Hurezeanu, Ioan Moldovan…! Pregătesc acum o carte de versuri nouă, consistentă, care va însemna o „rebrenduire“ a lirismului meu, o provocare pentru poezia momentului.
Rep.: Sugestia de abandonare a poeziei poate fi încurajată și de lipsa de reacție la un text demolator publicat în „România literară“ de Daniel Cristea-Enache, dat în unele medii drept favorit la succesiunea conducerii Uniunii Scriitorilor. A rămas desființată poezia optzecistului Adrian Alui Gheorghe sau există alte explicații pentru care un apropiat de-al dumneavoastră, un coleg de „curent principal“, după ce v-a fost oaspete în Neamț timp de mai multe zile, a făcut publice respectivele susțineri?
A.A.G.: Textul lui Daniel Cristea-Enache este unul nerelevant pentru mine, nici nu l-am citit, dacă mă puteți crede, mi-au vorbit prietenii despre el. Nu mai sunt la vârsta și nici la nivelul la care un critic literar, oricare ar fi el, îmi mai poate da sfaturi, știu ce e cu mine în literatură, îmi cunosc limitele atinse și limitele spre care tind. Jur că nu am scris în viața asta niciun rând, niciun vers cu gândul să îi placă lui Cristea-Enache. Raportările mele au fost și sunt altele: Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Ioan Holban, Răzvan Voncu, Adrian Dinu Rachieru…! Pe lumea asta, într-o literatură, sunt câțiva critici literari, în rest e vorba de niște absolvenți de facultate de litere, cu ceva abilități critice, buni imitatori, tupeiști tocmai din lipsa harului critic. Eminescu o spunea mai bine: „Critici voi, cu flori deșarte/ Care roade n-ați adus…“ Da, cred că într-o literatură critica literară are un rol important, totul e să nu fie partizană, gășcară, cu interese de grup, să nu manipuleze gustul literar, să nu manipuleze piața literară. Oricum, e greu să trăiești la Piatra Neamț, într-un fund de provincie și să fii perceput la nivel național ca și cum ai trăi la centru, acolo unde contează destul de mult „politica literară“ . Până acum am rezistat, totuși, șocului provinciei, am făcut ca distanța dintre Piatra Neamț și capitală să fie cât mai redusă…!
Rep.: Revenind la „Luna Zadar“, titlul însuși merită o întrebare. Cel care vede cartea pe raftul librăriei nu știe ce să înțeleagă. Poate nici cel care citește până la capăt cartea și se întâlnește de mai multe ori cu strofa unui cântec: „Cine are lacrimi în ochi/ și luna cea mai plină o vede pătată/ zadar, zadar, lună de porțelan/ într-o zi ai să te spargi“…
A.A.G.: Eu scriu o poveste despre lună, despre zădărnicie și despre lumea noastră. Povestitorul este, dintotdeauna, un „lunatic“…! Dar și cititorul devine un „lunatic“, dacă proza e bine scrisă. Îmi place să spun povești, să fac o poveste din lumea noastră, în felul acesta și realitatea devine mai suportabilă. Titlul unei cărți este o amprentă identitară, este actul de identitate. Poveștile nu se explică, se trăiesc. Îmi e milă de oamenii din vremea noastră care nu mai citesc, care nu mai trăiesc/ retrăiesc poveștile din cărți. Au destine amputate, au vieți golite de frumusețe, de sens. Studenților mei le dau, în fiecare an, câte o listă cu douăzeci de cărți, pe care dacă le vor citi „vor deveni alții“, mai deștepți, mai inspirați în relația cu viața. Nu îi urmăresc dacă le citesc, e treaba lor să aleagă să trăiască cum vor. Oamenii care nu citesc sunt oameni foarte triști, își ocupă în general timpul cu lucruri toxice, de cele mai multe ori își fac un scop din a-i urî pe cei care par fericiți, din preajmă. Când a ieșit omul din rândul primitivității? Atunci când a descoperit povestea, poezia, fiorul metafizic, fiorul religios, sensul mai înalt al existenței. Acum, neglijând povestea, metafizica și religia, riscă să redevină un primitiv cu pretenții de om ajuns la un vârf al evoluției. Din păcate, din lipsa implicării afective, emoționale dar și intelectuale, după acest vârf este prăpastia. Acum doar enunț problema, în cărțile mele de eseuri o dezvolt, o nuanțez.
Rep.: Cheia de lectură pe care o oferiți pe manșeta copertei 4 – „Cea mai abstractă și incredibilă și aiuritoare ficțiune este de fapt autobiografie în forma cea mai distilată. Dar autobiografie“ – limpezește scenariul stufos și pune cititorul în fața unui roman-căutare, o căutare de sine. Este evident că scheletul romanului este ficțiune – Adrian Alui Gheorghe nu a avut o mamă angajată a securității cu contract de muncă la ONT, nu a avut tată necunoscut, nu a avut tinerețea eroului-narator Albert Radițki – și atunci rămâne în picioare „filozofia ieftină“ încărcată pe această structură, marile întrebări pe care și le pune personajul, chiar dacă într-o formă frustă. Confirmați?
A.A.G.: O carte, un text, mai ales când e vorba de un roman, este o sumă de expresii, de mici scenarii epice, de anecdote, situații, paradoxuri, replici etc. Toate astea sunt din intimitatea autorului, le-a trăit el sau le-au trăit cei din preajmă. Poți trăi și poți scrie, de fapt, atâta cât îți poți imagina. Nu urci Everestul, dacă nu îți poți imagina că urci Everestul. Nu poți susține un dialog despre suflet într-o carte, dacă nu cauți ideea de suflet o viață, dacă nu ești pregătit să afli răspunsul. Scrii despre iubire după ce ai iubit, trebuie să îi intuiești limitele, riscurile, capcanele, voluptățile, oboselile…! Partea a doua a romanului se petrece la Belgrad, în timpul războiului ciudat din 1999, partea a treia se petrece la Stockholm. Am fost și la Belgrad, am fost și la Stockholm, am rămas cu multe povești ale locului. Într-un anume fel, ca să îl parafrazez pe Flaubert, toate personajele sunt… eu. Un om e o sumă de oameni, o viață e o sumă de vieți. De asta voi mai scrie câteva romane, câteva povești, ca să mai spun ceva despre lumea multiplă care sunt.
Rep.: Romanul abundă de scene violente, de la violența domestică, a consumului de alcool, a sexului, până la violența și moartea războiului. Conține chiar și trivialități. Este o pornire din interiorul autorului sau o schemă romanescă?
A.A.G.: E o întrebare al cărei răspuns e în carte, e cartea însăși. Nu poți vorbi convingător despre o lume promiscuă, despre o lume marginală, în termeni de amvon. Personajele mele sunt vii, trăiesc cu toate tentaculele înfipte în epiderma lumii, a vieții, sunt naturale. Consider că într-o operă literară nu există cuvinte vulgare, nu există contexte vulgare, există doar interpretări vulgare. De multe ori pudibonderia ipocrită e mai vulgară decât orice acțiune umană. Nu mi-am pus palma la ochi citind Henry Miller, Bukowski, Apollinaire, Nedelciu, Nabokov sau chiar Ion Creangă, cel din poveștile corozive.
Rep.: Ce urmează?
A.A.G.: O carte de versuri, probabil, care e gata, o amân ca să găsesc un titlu care să îmi convină. Mai am un roman de mici dimensiuni aproape gata, un „basm contemporan“ de fapt, care are un titlu provizoriu, „Casa vântului“. Trag de timp, cât nu e publicată o carte mai aparține autorului, după aceea devine străină, e mai mult a cititorului.
A consemnat: Mihael BALINT
Foto: CLOPOȚEL
* Adrian Alui Gheorghe, repere bio-bibliografice
S-a născut la 6 iulie 1958, în Grumăzești, Neamț. Absolvent al facultății de filologie din cadrul Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, specializarea Română – Limba latină cu licența în anul 1986, cu teza „Paradigma erosului în poezia lui Ovidius“. Doctor în Filologie din anul 2004 cu teza „Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului“ (Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iași). Director al Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu“ Neamț și profesor asociat la Facultatea de Muzică din Piatra Neamț, filială a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj Napoca, din anul 2005, unde a susținut și susține cursul de Estetică generală și estetică muzicală. A publicat mai multe cărți de poezie, între care: „Ceremonii insidioase“ (1985), „Poeme în alb-negru“ (1987), „Intimitatea absenței“ (1992), „Cântece de îngropat pe cei vii“ (1994), „Fratele meu, străinul“ (1995), „Complicitate“ (1998), „Îngerul căzut“ (2001), „Gloria milei“ (2003), „Paznicul ploii“ (2010), „Opera poetică“ (2016). A publicat mai multe cărți de eseuri, de publicistică, dialoguri cu părintele Iustin Pârvu etc. A publicat romanele „Bătrânul și Marta“ (2001), „Urma“ (2014), „Laika“ (2015), „Luna Zadar“ (2016). Opera sa a fost tradusă în franceză, rusă, germană, italiană, maghiară, cehă, suedeză, sârbă, macedoneană, arabă etc.
Premii și distincții (selectiv): Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în anul 2001, pentru volumul de poezie „Îngerul căzut“ și în anul 2015, pentru romanul „Laika“; premiul „Balcanica“ al poeților din Balcani (2010) și premiul Festivalului de literatură româno-canadian „Ronald Gasparic“ (2008); Meritul Cultural în grad de Cavaler, grad A, în anul 2000 și Meritul Cultural în grad de Ofițer, grad A, în anul 2010, decernate de Președinția României; cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț din 2005; membru al Academiei Oamenilor de Știință din România din anul 2012.