După ce a tolerat epurarea din cadrul Academiei Române, după cum menționează istoricul Adrian Cioroianu, Sadoveanu acceptă să fie coleg cu noua generație de „academicieni“, reprezentată de „personaje minore din punct de vedere cultural, dar de care noul regim avea nevoie“, cum ar fi poetul Dumitru Theodor Neculuță și istoricul Mihail Roller. În calitatea sa de președinte a MAN, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea, sentințe date de tribunalele comuniste și, în urma Afacerii Tămădău din vara anului 1947, a prezidat ședințele Camerei care a scos în afara legii partidul de opoziție PNȚ. Conform cercetătorului Victor Frunză, el a fost un participant activ la această înscenare, fiind deranjat de expunerea averii sale în presa național-țărănistă. Mai târziu, Sadoveanu a făcut o referire la fostul său coleg, activistul național țărănist Ion Mihalache, considerând că vechea abordare politică agrarianistă l-a făcut un „personaj ridicol“. Ioan Stanomir consideră această afirmație drept o „abjecție intelectuală“ și inutilă, din moment ce Mihalache era deja prizonier politic și avea să moară în închisorile comuniste. Totuși, din poziția de președinte a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul îl apără pe poetul Nicolae Labiș, un comunist deziluzionat de excluderea din Uniunea Tineretului Muncitor în vara anului 1954, pentru că îi plăcea opera sa. L-a mai ajutat și pe George Călinescu să-și publice romanul „Scrinul negru“, făcând pace între el și liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Mihail Sadoveanu oferea definiția politicii sale într-o conversație cu scriitorul Ion Biberi (1946). „Nu am intrat în politică pentru a fi singura persoană care controlează lumea“. „Sunt o persoană de dreapta, care urmează zelul poporanist în spiritul revistei «Viața Românească», dar unul adaptat noilor circumstanțe“. Cioroianu observă în aceste afirmații că, încercând să scape de trecutul său, Sadoveanu se includea în grupul intelectualilor socialiști care erau „dornici să se lase cuceriți de șarmul indescriptibil și întregul avânt dat de utopia comunistă“, dar că în realitate ar fi fost „motivat de frică“.
Parafrazând vocabularul comunist, Stanomir îl descrie pe scriitor ca fiind una dintre personalitățile burgheziei care au ajuns să-i susțină pe comuniști fără a fi cu adevărat unul din ei, susținând că dorința lui Sadoveanu era ca democrația să fie în mâinile oamenilor, „un model de cameleonism“.
