Desigur, pentru un bărbat matur, care a văzut multe la viața lui și care citește un om doar privindu-i chipul, mâinile și încălțămintea, urcatul scărilor până la etajul IV al pictorilor pietreninu însemna atunci, în chiar începutul oarecum optimist al anului 2000, decât o altă experiență interesantă. Acolo, pe tot etajul, aflându-se atelierele lor, populate de fauna boemă a artiștilor plastici din Piatra Neamț, Perla Moldovei, orașmunicipiu de județ, cu puțin peste 85.000 de locuitori.
Un ultim etaj cu pictori, cu miros de stinghii de lemn proaspăt tăiate pentru rame, de uleiuri și de țigări ieftine, de contrabandă, procurate de la moldovenii din Bazar.
Un neofit ajuns întâmplător acolo (ceea ce este mai greu de imaginat) și-ar putea închipui tot felul de bazaconii, spre exemplu că deschizând una din ușile acelor misterioase ateliere de creație, ar putea surprinde chiar și o femeie goală, întinsă pe catifeaua unei canapele, pozând pentru un pictor concentrat asupra unei pânze așezate pe șevalet. Numai că pe-acolo, pe la etajul IV, nu prea pășea picior de femeie. Nu că ar fi fost vreo regulă scrisă sau nescrisă, dar femeile nu prea aveau ce căuta pe acel teritoriu al bărbaților care pictau, al creatorilor de frumos, luptând cu angoasele, talentul și fantasmagoriile lor, cu diavolii lor, cu egoismul lor creativ.
Dar, cu două bidoane de strășinică, două pâini, o bucată de brânză și un baton de salam îndesate în geanta de umăr, urcatul scărilor până la etajul IV, în lumile lor paralele, devenea o tentativă mult mai realistă și cu mai multe șanse de a fi tolerat acolo. În vreuna din acele garsoniere terifiante, în vreunul din acele ateliere de creație, unde fiecare își improvizase un spațiu al lui, o realitate a lui, un univers egocentric.
Și abia după golirea primului bidon de vin începeau să apară și femeile, idealizate și imortalizate pe pânze, femei de o frumusețe ireală, mirosind a ulei de in, cu forme și în posturi savante, nemaivăzute, originale. Fiindcă aici trebuie, obligatoriu, să vorbim despre originalitatea și eul fiecărui pictor în parte, despre îndârjirea, consecvența sau inconsecvența fiecăruia în parte, de a-și descoperi un mod personal de expresie care, cu noroc, să-l facă celebru, să-l propulseze în lumea elitelor, să-i ofere șansa de a-și face bagajele și de a pleca din scorojeala, praful și griul tern al etajului IV.
Dacă, întâmplător, mai știi și câte ceva din istoria artelor, despre curente în pictură, pictori, picturi și dacă, tot întâmplător, ești în măsură să publici niște cronici de vernisaj printr-o gazetă locală, atunci devii aproape de-al casei.
Îți deschide lacătul (prins cu belciuge) atelierului său modest, o garsonieră meschină mobilată cu o laviță, o masă, un scaun, o cutie de conservă pe post de scrumieră, un șevalet, deasupra o improvizație de abajur cu un bec puternic, pe masă și poate printr-un dulăpior fiind culorile, uleiuri, guașe, acuarele, batoane de cărbune, sticle cu ulei de in sau aracet, pensule de tot felul, cuțite depictură de toate formele și dimensiunile. Iar pe șevalet, pe pereți și pe lângă pereți se află lucrările lor, ferestrele către sufletele lor. Unele finalizate, altele cu albul grundului rămas neacoperit de formă și culoare, recunosc, întotdeauna m-au fascinat picturile neterminate, aș colecționa doar asemenea tablouri, încremenite într-o anumită fază de lucru, pânze nefinisate, neterminate. Dar să-i ceri unui pictor o asemenea lucrare ar însemna o jignire peste măsură, nici nu am încercat vreodată așa ceva, chiar dacă am, cu unii dintre ei, frumoase relații de amiciție. Mai ales că după 15 ani, aflu cum Costică Filimon, prin glasul unui urmaș al său, zice: „Prostului să nu-i arăți lucrul neterminat“. (Va urma)
Cristian TIMOFTE