Literatura română după 1944 (I)

După ce am trecut în revistă modul în care au pactizat cu puterea comunistă de la București trei nume importante ale literaturii noastre (Tudor Arghezi, George Călinescu, Mihail Sadoveanu), vom prezenta, în încheierea acestui ciclu de articole, lucrarea profesorului universitar Petre Anghel, „Istoria politică a literaturii române postbelice“, apărută în anul 2014 la Editura Rao. Este greu să sintetizezi un volum de 450 de pagini în câteva zeci de rânduri, dar ne vom opri la câteva teme ce ni s-au părut de interes pentru cititorii ziarului nostru.

Literatura română, arată autorul, „era, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, o literatură matură și sincronă literaturilor europene, fiind, de asemenea, integrată în circuitul curentelor de peste ocean. În proză, prin Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Gala Galaction se definise specificul național, iar prin Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade își demonstrase vocația modernă. Prin Urmuz, Tristan Tzara, B. Fundoianu literatura română se situa în avangarda modernismelor. Poezia interbelică, prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia atinsese cele mai înalte cote ale valorilor estetice. În sfârșit, critica și istoria literară oscilau, cum era firesc, între curentele sămănătoriste sau poporaniste dominate de N. Iorga, C. Stere sau G. Ibrăileanu și estetismul lui M. Dragomirescu sau modernii Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu“.

Intrarea armatelor sovietice pe teritoriul României, în august 1944, avea să ducă la o schimbare radicală a realităților politice, economice și sociale cu urmări a căror dimensiune nu putea fi bănuită aproape de nimeni. Exprimând cu mijloace proprii viața socială și politică a vremii, literatura, chiar dacă nu era prima afectată, avea să fie domeniul care va ilustra cel mai bine frământările veacului. În cele mai multe cazuri s-a încercat anihilarea fizică sau morală a personalităților culturale, falsificarea trecutului istoric, iar unii scriitori au pledat pentru continuarea tradițiilor naționale, rezistența prin cultură fiind una din soluțiile salvării valorilor morale și estetice.

II

Din păcate, istoriile literare din perioada 1944-1989 au fost concepute exclusiv prin prisma ideologiei totalitare, acordând importanță scriitorilor cu orientări de stânga și eliminând sau doar criticând scriitorii cu adeziuni, simpatii sau numai suspectați că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, „Literatura română de azi, 1944-1964”; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice (Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul estetismului, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Aceeași situație se regăsește și în Dicționarele coordonate de Mircea Zaciu și Eugen Simion. Singurul Marian Popa, în „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, depășește însă zona esteticului și prezintă și contextul socio-politic. Din păcate încercarea de obiectivism sau estetism continuă să întrețină confuzia de valori, mulți dintre criticii literari de prestigiu folosindu-se de criteriul estetic spre a evita realitatea istoriei, a mentalităților și, în general, amestecul brutal al politicului.

Teza de la care pornește profesorul Petre Anghel în elaborarea lucrării sale este următoarea: „nicio cultură nu poate exista în afara societății, așa cum nici o societate nu poate exista în afara culturii”. Sociologul Anthony Giddens afirmă categoric că „fără cultură, n-am mai fi deloc „umani”, în sensul general al termenului. N-am avea un limbaj în care să ne exprimăm, n-am poseda simțul conștiinței de sine, iar capacitatea noastră de gândire sau de judecată ar fi extrem de limitată.”

Istoriile și dicționarele de literatură apărute după 1989 preiau scara de valori impusă de propaganda de partid sau de grupurile literare de orientare din jurul revistei „România literară”. Istoria semnată de Alex Ștefănescu, observă Petre Anghel, „deși apărută înaintea istoriei lui N. Manolescu, exprimă punctele de vedere ale celui din urmă, directorul publicației la care activează cel dintâi, iar dicționarele elaborate de Academia Română, sub egida academicianului Eugen Simion, reprezintă scara de valori exprimată de acesta în prealabil în volumele „Scriitori români de azi”. Sunt culpabilizați sau minimalizați scriitori care nu au susținut ideologia de stânga, cu o îngăduință suspectă pentru stricătorii de cultură ai „obsedantului deceniu”. Deși „literatura nu este însă numai un fenomen artistic sau, și mai exact, pentru că literatura este un fenomen artistic, iar acesta este, prin definiție, o creație umană, adresată oame­nilor, iar aceștia sunt ființe sociale care nu trăiesc și nu se dez­voltă decât în societate, literatura este implicit un fenomen social”, acest adevăr nu transpare aproape de loc în aceste analize. „

Pe măsură ce creștea apa­ratul organizației represive, observă autorul, au apărut diverse niveluri de cenzură: viza redactorului de carte, a șefului de secție, a redactorului șef și a directorului editurii, a Consiliului culturii, a cenzurii. În același timp au crescut și posibilitățile diferitelor opțiuni, în sensul că printre cenzori se găsește un susținător al autorului sau un iubitor al artei autentice, iar ceilalți vor fi solidari, de regulă, cu primul referent. De asemenea, are loc și un alt fenomen, care constă în profitarea de declarațiile publice ale puterii, de genul: noi sprijinim activitatea scriitorilor, autorii sunt maturi și se vor autocenzura, dorim o literatură curajoasă, legată de realitate. Partidul mimând democrația, scriitorii au profitat de ea și, pe cât le-a stat în putință, au ales în comitetele de conducere colegi care-i puteau susține. Se ajunge astfel la slăbirea conducerii “maselor”, autoritatea puterii politice fiind subminată de către puterea din ce în ce mai clar exprimată de către comitete. Când Partidul Comunist și-a dat seama de autoritatea acestor comitete, a făcut tot ce se poate ca să le anihileze: a fost desființată organizația de partid a Uniunii scriitorilor, afiliind-o pe lângă organizația lucrătorilor din presă și edituri, aceștia din urmă fiind salariați și deci obligați să asculte. Curând, comitetele de conducere ale Uniunii Scriitorilor nu au mai fost convocate, pentru a nu se mai crea cadrul pentru exprimarea criticilor la adresa politicii culturale oficiate de partidul comunist.

Propunându-și să analizeze literatura română postbelică din perspectivă sociologică, autorul constată că aceasta „a traversat o perioadă “obsedantă”, care însă, în loc să schizofrenizeze gândirea creatorilor, le-a ținut spiritul treaz, născând întrebarea lui Nicolae Moromete, „Unde mergem noi, Nicolae?” și ajungând la afirmația “imposibilei întoarceri”, în ciuda faptului că viața era „ca o pradă.”

Pretinzând că scrie o istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu, susține autorul, „a scris în realitate o istorie din perspectiva grupului estetic dominat de criticii și istoricii literari din jurul revistelor “Contemporanul” și “România Literară”, reviste aflate sub influența ideologiei de stânga, reprezentată de George Ivașcu, G. Macovescu, Geo Dumitrescu. Opiniile exprimate în aceste reviste de-a lungul unei jumătăți de secol erau, la rândul lor, dominate de critici marxist-leniniști, de profesori universitari formați la școala dogmatismului”.

În ceea ce privește “Istoria literaturii…” semnată de Al. Ștefănescu, secundul lui N. Manolescu, la revista “România literară”, „deși apărută cu un an înainte “Istoriei” manolesciene, ea are la bază aceleași criterii și aceeași scară de valori. Istoria lui Ion Rotaru, deși mai nepărtinitoare, a apărut în mai multe volume editate la distanță unele de altele, ceea ce a îngreunat o privire coerentă din partea cititorului. Dumitru Micu, autorul altei “Istorii”, nemaifiind în activitate la catedră și fără rubrică la vreo revistă, a trecut neobservat, după obiceiul împământenit” dacă nu ne interesează autorul, nu ne interesează nici opera lui.” În sfârșit, “Istoria” lui Mircea Popa, cea mai cuprinzătoare și, în același timp, cea mai lipsită de partizanat, a fost ignorată, iar atunci când a fost amintită s-a încercat trimiterea ei în derizoriu”.

Istoria literaturii române postbelice reflectă liniile directoare ale conflictului existent în societatea românească. „Atacată, în esența ei, prin diminuarea imporatanței limbii române de către ocupantul sovietic, rămasă fără dascăli, care au fost băgați în lagăre de concentrare sau trimiși în șomaj, literatura a trebuit să supraviețuiască manifestându-se în două registre: unul după voia stăpânului, altul după rostul ei ancestral, acela de a rosti adevărul despre neamul ei și oamenii trăitori pe un pământ dat, îngrădit, cultivat, răpit, reluat în posesie, udat cu sânge în vreme de război și de ploi de stele în seninul verilor toride”.

Literatura română postbelică, concluzionează autorul, „a fost cea mai puternică formă de rezistență a specificului național în fața ocupantului străin și a ideologiei lui”. Formele de rezistență au fost variate:

Opoziția fățișă, refuzul scriitorilor de a pactiza cu o ideologie străină crezului lor, ca în cazul lui Lucian Blaga și Vasile Voiculescu.

Minima rezistență. Supraviețuirea fizică, în speranța că anormalitatea nu va dura la nesfârșit, iar cei scăpați vor putea povesti, ca în cazul lui Radu Gyr și Alexandru Rosetti.

Adeziune formală, pentru păstrarea fondului, ca în cazul lui George Călinescu și Geo Bogza.

Ignorarea doctrinei oficiale și dedicarea vieții exclusiv literaturii ( Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Marcel Gafton, Mircea Popovici, Ioanid Romanescu, Eugenia Miulescu).

Boema literară ca protest la absurdul realității (D. Stelaru, Tudor George, Tudor Pâcă, Florica Mitroi, Ion Nicolescu).

Escamotarea realității (poeții oniriști, optzeciștii).

Exacerbarea specificului național (Mihai Ungheanu, Ioan Alexandru, protocroniștii).

Critica realității socio-politice (Marin Preda, Nicolae Breban, Petre Sălcudeanu, Constantin Țoiu).

Prezentarea istoriei antecomuniste ca model (Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, Paul Anghel).

Evazionismul metaforic (Eugen Barbu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu).

Literatura de sertar ( M. Nițescu).

Aderarea la ideologia comunistă urmată de trezire (Nicolae Labiș, Geo Dumitrescu, Dan Deșliu, Titus Popovici).

Abordând fenomenul literar cronologic, punctează Petre Anghel, se constată diferențe majore în receptarea mesajului ideologic de la un deceniu la altul, iar uneori chiar de la un an la altul. Astfel, o periodizare a ultimelor trei sferturi de veac ar putea arăta astfel:

1. 1944-1947, de la ocuparea sovietică până la alungarea Regelui.
2. 1947- 1953, de la proclamarea Republicii populare până la moartea lui Stalin.
3. 1953-1959, de la demascările lui Hrușciov până la arestările studențești din 1959.
4. 1959-1964, de la ultimele arestări masive la decretul de amnistie generală a deținuților politice.
5. 1964-1974, anii de maximă liberalizare a perioadei comuniste.
6. 1974-1978, naționalism fără discernământ.
7. 1978-1989, cultul personalității și izolarea puterii.
8. 1989-2010, lipsa liderilor, contestarea valorilor naționale, cosmetizarea biografiilor.

Literatura din toată această perioadă urmează două direcții principale: 1. subordonarea totală a unor scriitori față de regim și executarea comenzilor sociale (în realitate, partinice). 2. “rezistența prin cultură”, o pleiadă de scriitori care au activat între 1946-2010 publicând cărți (romane, poezii, piese de teatru, cronici literare) având ca singur obiectiv exprimarea unor adevăruri eterne prin creație. Este vorba, între altele, de romanele lui Marin Preda, Eugen Barbu, Petre Sălcudeanu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bujor Nedelcovici, Constantin Țoiu, Norman Manea, Ștefan Bănulescu, Eugen Uricaru, Mihai Sin, Ileana Vulpescu, Gheorghe, Dumitru Dinulescu, Mircea Săndulescu, Mircea Nedelciu, Mircea Vaida, Petre Anghel. Abundă poezia patriotică, uneori de bună calitate (Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe), impunându-se pe lângă Ileana Mălăncioiu, Mircea Ciobanu, Ana Blandiana, Constanța Buzea, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Dinu Flămând, Miron Georgescu, Marin Sorescu, Marin Mincu, Ioana Crăciunescu, Florica Mitroi, Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Dan Laurențiu.

Dramaturgia este săracă, datorită vigilenței cenzurii, piesele de teatru adresându-se direct publicului (Marin Sorescu, Paul Cornel Chitic, Iosif Naghiu, Mihai Neagu Basarab, Dumitru Dinulescu).

Criticii literari importanți sunt cei angajați la revistele literare și cei cu rubrici permanente. (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Eugen Negrici, Mircea Iorgulescu, Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu, Nicolae Ciobanu, Vasile Chifor, Mircea Braga, Aurel Sasu, Paul Dugneanu, Mircea Tomuș, Dan Cristea). Din păcate, „cei mai mulți aplică scara de valori a grupului din care fac parte. Are loc o confuzie de criterii: criticii încep să se considere mai creatori decât scriitorii! Se laudă la nesfârșit unii pe alții sau mimează diferențe de opinii pentru a se menține în actualitatea literară”.

După 1990, odată cu desființarea cenzurii, apar numeroase volume de memorialistică, unele legate de anii de detenție. (Florin Constantin Pavlovici, Ion Ioanid, Monica Lovinescu, Nicolae Steinhardt).

După 1989 se duce o luptă împotriva scriitorilor interbelici cu activități sau simpatii pentru dreapta, făcându-se confuzii între dreapta și extrema dreaptă, neținându-se seama de context. Nichifor Crainic și Radu Gyr, de pildă, nici nu sunt amintiți în istoria lui Manolescu. „Sunt apreciați excesiv scriitorii optzeciști, de valoare inegală, încercându-se impunerea lor în bloc, ca marcă a mentorilor de calitate pe care i-au avut: Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin”.

Astfel au trecut mai bine de șaptezeci de ani din istoria literaturii române (1944 – 2015) și ne pregătim, în prag de an 2016, să mai deschidem un cerc ce va dura șaptezeci de ani. Cum va arăta oare, în anul 2086, analiza lui, de vreme ce Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Dan C. Mihăilescu, Petre Anghel, Dumitru Micu, Mircea Popa sau Daniel Cristea Enache, vor fi trecut de mult în lumea umbrelor ?

Dan D. Iacob