Trei amintiri/exemple personale (sau patru, sau câte?)
- Am preluat de la o colegă un dosar gros și încâlcit, care se judeca de vreo doi ani. La primul termen i-am împăcat, știu eu cum, și am închis cauza, spre beneficiul tuturor și marea uimire a colegei: Dar cum ai făcut să-i împaci? Uite-așa, cu talent și diplomație, cu toată modestia.
- Într-un dosar penal, doi tineri care avuseseră un conflict au venit în fața mea uitându-se crunt unul la altul, iar eu, judele cazului, le-am spus din prima așa: Băieți, s-a dat o lege nouă – care nu se împacă, primește pușcărie, și unul și altul. „Da noi ne împăcăm, domnu… dacă trebuie…“ Atâta a fost.
- Un dosar de partaj, mare, stufos, cu mai multe case și terenuri, în care erau propuși, dacă nu cumva chiar admiși, 24 de martori. Am audiat unul, doi… În timp ce-l ascultam pe al treilea, m-a săgetat un gând groaznic, așa cum am avut în prima zi de armată: că această afacere nu se va putea încheia vreodată. Am întrerupt audierea, martorul a rămas cu o juma de frază-n gură, Luminița cu degetele pe taste, iar eu m-am adresat pe rând celor doi capi de familie. Capulet era un șofer, meseriaș bătrân, iar Montague profesor la liceul din comună. L-am luat întâi pe șofer: Nu se poate, domnu, Dumneavoastră sunteți un gentleman și un om rațional. Cum să nu găsiți sau acceptați o cale de înțelegere care ar prezenta atâtea avantaje – scurtarea procesului, evitarea cheltuielilor etc. „Da, zice el, da știți că dom’ profesor are pretenții prea mari, și spune că…“ Evident că pe dom’ profesor nu mi-a trebuit prea mult ca să-l conving că e un gentleman.
Și uite-așa, cu șmecherie, mai cu duhul blândeții, mai cu durități trucate, i-am împăcat. Martorul întrerupt a închis gura, grefiera a făcut ochii mari și a răsuflat ca un balon înțepat cu spinul, iar peste un minut echipa martorilor de afară a izbucnit ca pe stadion. Victoria a fost a fost a noastră, a tuturor.
- În sfârșit, o altă fază, sper să închei cu asta:
După o repriză de-a dreptul dură de „împăciuire“ cu două echipe complexe de căuzași, am reușit să-i conving să meargă în afara sălii de judecată, unde să negocieze împăcarea judiciară. După câteva minute, de pe hol s-a auzit o rumoare în crescendo. Când eu, de la tribuna de județ, am arătat interes pentru ce se întâmplă, un avocat mucalit mi-a explicat: Se împacă, domnu președinte. Am înțeles și i-am făcut semn jandarmului să stea calm. Și chiar s-au împăcat.
Asta făceam eu încă de acum 25-20-5 ani și am făcut până în ultima zi ca judecător activ. Medierea este o artă teribil de simplă, cu condiția să ai un minim de răbdare și tactică, dar mai ales să ai convingerea că e mai bine așa, și puterea de a-i lămuri de asta pe căuzași.
Ei bine, în plan legislativ statal a fost elaborată și promovată o lege a medierii complexă, complicată, plină de teorii, formule, formalități și formalisme, care a dus la nimic, astfel:
– s-au autorizat o serie de întreprinzători care să deruleze cursuri de mediatori; și eu, judecător pensionar și mediator cu rezultate (vezi mai sus) a trebuit să urmez un asemenea curs care m-a costat, cu toate dările anexă pentru autorizare, mult peste 50 milioane vechi.
– a rezultat o armată de peste 10.000 de mediatori, care, dintr-un corp de elită și de succes cum se spera, au rămas o armată de fomiști. Nimeni nu trăiește normal din această „profesie“, poate 2-3.
Dar am uitat, sau nu a venit vorba să vă spun: știți cine a inițiat și promovat faimoasa și din start falimentara lege a medierii? O doamnă blondă, parlamentar și ulterior lider politic marcant (ales? interimar? nu mai țin minte), în strânsă relație instituțională cu personajul principal al capitolului II din acest studiu.
- Medierea prezidențială
Constituția României, art. 80, al. (2):
„…Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate“.
În realitate, președintele nostru (al nostru?) știți ce a făcut: ca un flăcău agitat din galeriile de ultrași, s-a dus în mulțimea „societății“ care urla împotriva statului. Evident, nici urmă de vreo intenție de mediere. Doar scandal, ceartă și zâzanie, practicate nu numai în stradă, ci și în Parlament, și în Guvern.
Știți ce cred eu, studiind acum, cu toată modestia profesională, ca un jurist, art. 80 din Constituție?
Cred așa:
Articolul 80 este intitulat „Rolul președintelui“. La al. (1) se spune că președintele „reprezintă statul român“ și „este garantul independenței naționale“. La al. (2) se spune că „veghează la respectarea Constituției“. Toate astea sunt teorii. Abia apoi vine singura chestie concretă ca atribuție prezidențială – permiteți să o scriu din nou, e bine să o învățăm cu toții pe de rost:
„…Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate“.
Ascultați aici: Ceea ce scrie în fraza de mai sus, repet, este singura atribuțiune concretă și foarte bine precizată constituțional a președintelui.
Or, dacă nici pe asta nu o exercită și nu o respectă, de ce îl mai ținem, fraților?
Știți ce mai constat eu? Că între cei doi corifei (un corifeu și o corifee) ai celor două tipuri de mediere ratată este o mare legătură politico-ideologică, și că ale două personaje se susțin și se cultivă reciproc. Prima e deja cam pe tușă. Ălălalt?
Dar mă tem că m-am cam extins cu textul.
Concluziile ar fi cam așa:
- Medierea judiciară, în forma legală în vigoare, a căzut de la sine. Soluția este reinstituirea judecătorului de serviciu, care, la primirea cererii, să lucreze la împăcarea părților, chestie care poate fi și trebuie continuată de judecătorul de scaun, rezultatul fiind transpus într-o TRANZACȚIE. Asta se poate face și de un mediator al instanței, dar inclus în sistemul judiciar, și neapărat jurist. Ceea ce nu înseamnă desființarea medierii ca profesie liberală.
- Pentru mediatorul președinte, să se instituie angajarea de probă pe un termen de 6 luni. Și la un chelner, și la un jurist, și la un inginer, așa se procedează: cinstit și lăutărește, chiar contractual: dacă nu corespunzi funcției, la revedere, ce e neclar aici?
Evident, ceea ce am scris la pct. 2 de mai sus este o șarjă jurnalistică. Nu cred că se va găsi vreun parlamentar la fel de trăsnit ca mine, care să propună o asemenea prevedere constituțională. Da’ mai știi? (Mă gândesc, de exemplu, la d-l Ghișe).
Dar ce am propus la pct. 1 este perfect plauzibil.
Doar că, în România: 1. majoritatea căuzașilor strigă tare: Nimic, LA LEGE!, deci trebuie mare talent și insistență ca să le spui ce e aceea mediere, tranzacție etc.; 2. Președintele, nici el nu a auzit de medierea constituțională, deci iese în stradă și strigă tare: Guvernanți penali, gașcă etc. Ce ziceți, care va fi mai repede convins de rostul medierii – poporul sau președintele?
Jud. Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com