Răspuns ferm: nimic.
Judecătorii, ca și profesioniștii din multe/alte/toate branșe, pot avea două tipuri de probleme „delicate“:
Probleme profesionale: să nu-și facă treaba cum trebuie, să dea un rateu profesional; sau, să i se impute asemenea chestii, justificat sau nu;
Probleme disciplinare: să încalce anumite reguli care țin de disciplină sau deontologie, dovedit sau nu.
Și pentru una și pentru alta, în sistemul actual, dacă există o sesizare, externă sau din oficiu, se pune în mișcare Inspecția Judiciară a CSM, care… Stop! De aici vă relatez o aventură personală: Au venit la instanța unde eram judecător și președinte două inspectoare, care, timp de multe zile, au cerut copii după zeci, poate sute de dosare, plus înregistrări ale ședințelor de judecată, consumând sute de kilograme de hârtie, apoi tonner, zile-muncă, nervi etc. Au plecat cu o mașină plină de dosare copiate. Notați: cele două inspectoare erau/sunt judecători cu grad mare în justiție, care puteau face activitate de judecată, dar făceau/fac o activitate birocratică, funcționărească.
Nu contează problema mea, adică în ce fel s-a încheiat cercetarea respectivă. Ba, vă spun: am fost sancționat pentru anumite imperfecțiuni ale activității mele, sau/și acte considerate ca indisciplină. Dar interesant este altceva: în timpul acelei cercetări, sau după, nu mai are importanță, un coleg a venit la mine și mi-a spus: să știi că nu ai aplicat cum trebuie art. 136 din procedura penală, în ce privește motivarea sentințelor. Nu mi-a căzut prea bine observația, dar:
– într-un final, făcându-mi lista de gânduri, a trebuit să-i dau dreptate colegului: nefiind eu penalist decât de ocazie, și având un stil mai personal, poate un pic prea, am tratat mai lejer anumite reguli ale stilului judiciar penal;
– mai târziu și mai calm analizând problema, mi-a venit ideea și soluția: oricât ar greși un judecător, în plan profesional sau/și etic, soluția ar trebui căutată mai întâi în interiorul colectivului, astfel:
Colegiul profesional: Din când în când, în adunarea generală a judecătorilor, s-ar putea pune în discuție, la modul cel mai colegial, deși serios, anumite spețe, dosare, chiar soluții, discutate cu bună credință. Credeți-mă, am spus și mai sus, eu aș fi suportat mult mai ușor o asemenea discuție, decât teroarea vizitei celor două inspectoare, care, în plus, au stresat toată instanța, și chiar conducerea Tribunalului.
Consiliul de onoare. Aici tratăm o problemă chiar mai serioasă: dacă există suspiciuni, indicii, aspecte evident probate public, despre fapte nedemne ale unui judecător (disciplinare, poate și penale), în aceeași adunare generală s-ar putea pune în discuție faptele și persoana respectivă, care ar fi pusă în situația să decidă singură soluția onorabilă. Știu din sursă certă că fostul ministru al justiției Valeriu Stoica (după el nici unul nu și-a meritat această titulatură), când afla despre un caz deosebit din categoria celor de mai sus, îl chema pe respectivul judecător la vorbitor și îi sugera, discret, să-și dea demisia. Același lucru l-ar putea face, în scenariul imaginat de mine mai sus, adunarea generală a judecătorilor, constituită în cele două organisme: colegiul profesional și consiliul de onoare.
Dar am spus/scris un cuvânt magic: adunarea generală a judecătorilor. Ați mai auzit în ultima, multă vreme, despre așa ceva? Vă spun eu: de când adunările generale ale judecătorilor din toată țara au revocat pe doi dintre aleșii CSM, dovediți total nedemni, iar aceștia s-au întors în CSM pe mârțoage mari, prin mijloace mafiote și nedemne, bătându-și joc de cei 1.100 + 600 de judecători, adunarea generală a judecătorilor a fost redusă la zero, judecătorii au fost umiliți, îngenuncheați. Se vor mai ridica, oare?
Jud. Gh. MOROȘANU