Temnițele comuniste poartă și acum urmele dureroase ale veacului ateu, în care mii de eroi anticomuniști s-au jertfit pentru ca noi să ne bucurăm, astăzi, de un strop de libertate. După gratii și obloane, ori la sute de metri sub pământ, Învierea Domnului căpăta sensuri noi, nebănuite. Nu puține sunt mărturiile foștilor deținuți politici despre Sfintele Sărbători petrecute în lagărele și închisorile comuniste. Astfel de mărturii ne-au rămas și de la marii noștri duhovnici, părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc sau părintele Gheorghe Calciu. A-L mărturisi pe Hristos în vremurile de mare prigoană era nu doar un act de mare curaj, ci și o mărturisire de credință, plătită de cele mai multe ori cu preț de sânge.
Redăm, în cele ce urmează, două mărturii despre Sfintele Sărbători de Paște petrecute în minele de la Baia Sprie și Cavnic, în relatarea preoților Justin Pârvu și Liviu Brânzaș. Fie ca mărturia lor să rămână pentru noi, cei de azi, o lecție de neuitare și veșnică recunoștință purtată eroilor neamului nostru.
Învierea Domnului, în lagărul de la Baia Sprie
Gândit ca un loc de exterminare în masă, lagărul de muncă de la Baia Sprie a fost un adevărat cimitir unde și-au găsit sfârșitul elitele intelectuale interbelice, dar și unii dintre marii noștri duhovnici. Unul dintre supraviețuitorii regimului de exterminare de la Baia Sprie a fost Părintele Justin Pârvu, care fusese transferat aici de la Aiud, pentru muncă silnică, împreună cu primele loturi. La Baia Sprie, părintele Justin a dat dovadă de un comportament exemplar, mărturisind lumina lui Hristos până în adâncurile pământului, la 800 de metri adâncime.
„În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paștele? Am luat toate bucățile metalice de la frezele pentru rocă și le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, și când cu toții am început să facem zgomot. A fost momentul vieții noastre când am simțit o adâncă, duhovnicească tăiere a respirației. Noi, preoții, am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor, am intrat cântând «Hristos a Înviat!». Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor și la suprafață“. (Interviu publicat de Monahia Fotini în revista „Atitudini“)
Noaptea Învierii, în mina Cavnic
Preotul Liviu Brânzaș își amintește, în cartea „Raza din catacombă“, despre noaptea de Paște petrecută în mina Cavnic, unde sfredelele au fost folosite pe post de clopote, pentru a vesti minunea Învierii Domnului:
„Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timorați încearcă să-și realizeze norma. Spre sfârșitul timpului de muncă, toți ocnașii ne apropiem de corfă. Acolo, în spațiul din fața corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care țin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoți, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârșirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârșit își sting lămpile și gardianul și civilul de la corfă, care stinge și becul electric. Întuneric absolut. Liniște suprafirească.
Brusc se aprinde o lampă. Lumina țâșnește parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:
– Veniți de luați Lumină!
Și lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet.
Apoi vocea cucernică intonează:
– Mărire Sfintei și Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le».
Și vocea preotului continuă tunătoare:
– Să se scoale Dumnezeu și să se risipească toți vrăjmașii Lui și să piară de la fața Lui toți cei ce-L urăsc pe Dânsul! Să se risipească și să piară vrăjmașii lui Dumnezeu!
Cuvintele sună și răsună ca niște ciocane pe nicovala veacului ateu. La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante și mai tulburătoare. Totul este amețitor. Nimic nu lipsește din majestatea Nopții Sfinte: lumini, cântări, clopote… Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleșitor, răsare o rază de lumină de care nu te poți împărtăși nicicând și nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporți toate chinurile de până acum, numai să te învrednicești de un asemenea har!“ („Raza din catacombă“ – Pr. Liviu Brânzaș, Ed. Scara, București, 2001).
Irina NASTASIU