„Aflată la vârsta senectuții, doamna profesoară Nistoreanu-Toncu se lasă locuită de duhul amintirilor, creionând, în pagini scrise cu sensibilitate, anii copilăriei și ai tinereții. În timp ce îi citim cartea, prin fața ochilor se desfășoară, ca într-un film, scene care ne duc cu gândul la propria noastră copilărie și tinerețe, scriitoarea având harul de a ne racorda la pânza freatică a apei vii pe care o putem numi, folosind o sintagmă născută în marginea operei marelui povestitor Ion Creangă, «copilăria copilului universal»“, a declarat Dan Iacob, moderatorul evenimentului.
Cartea va fi prezentată, la întâlnirea cu publicul, de editoarea Emilia Țuțuianu.
„Realitatea mea neinventată“, fragmente
„Stăneștiul, unul din cele cinci sate ale comunei Măgirești, localizată în partea vestică a Județului Bacău, nu departe de orașul Moinești – mic și neînsemnat, dar cunoscut lumii ca orașul nașterii poetului dadaist Tristan Tzara – a fost locul de naștere al părinților mei și printr-un dat al hazardului, locul primelor lucruri pentru mine legate afectiv de lumea asta mare. La sfârșitul anilor cincizeci ai secolului trecut, în ochii tuturor satul părea un loc cam aruncat dincolo de timp, retras, dar cu viața lui constantă. Mare parte a bărbaților cu servici, lucrau la sonde – lucru de neînțeles și neimaginat pentru cei ce nu le puteau vedea, majoritatea fiind ascunse printre pâlcuri de copaci sau alte obstacole – dar mult prea concret pentru cei ce trudeau în zona pădurii, iar iarna, mai ales, ajungerea necondiționată acolo, devenea adesea o luptă imposibil de purtat“.
„În ochii unui copil, centrul satului era «curtea» sau podul de peste pârâu, de departe cele mai joase locuri din așezare. De la pod porneau ca niște membre uriașe, drumurile în patru direcții: două principale, care urcă în pante abrupte și fac legătura atunci când se termină localitatea cu alte sate: Măgirești și Solonț, iar alte două care se termină în puncte oarecum moarte: pădurea și un alt deal. Acestea din urmă sunt paralele cu pârâul, care atunci când nu prea plouă, vara, poate fi trecut cu ușurință cu pasul și de orice copil, țopăind din piatră în piatră ca păsările cerului. Nu știu ca pârâul să fi avut vreun nume. Pe atunci eu chiar credeam că acesta este un nume și că toate apele, care merg inevitabil la vale, de obicei agale, se numesc «pârâul». La «curte», pe partea stângă, era pe atunci o porțiune fără case, doar cu islaz unde mișunau animalele și gâștele în voie“.
„Al doilea braț principal apare după ce treci podul de la curte și după câteva zeci de metri urcă tot în pantă, dar nu la fel de abruptă. Unii ar putea spune că e continuarea primului, dar eu nu-l vedeam așa atunci, pentru că podul de peste pârâu se constituia în mintea mea ca un organism cu membre nesfârșite, șerpuitoare. Când ajungi înspre vârf, pe partea dreaptă, e o troiță și apoi drumul spre biserică. Biserica tronează pe deal singuratică și albă, ca mai toate bisericile, și poate fi văzută în zilele senine din satul de centru și nu mai pare așa de îndepărtată. Când veneam cu ai mei la bunici și picioarele începeau să pară neascultătoare, venea încurajarea: «uite că nu mai e mult, se vede biserica, iar casa știi că e mult mai aproape». Până la biserică se văd doar grădini pe partea de vale, iar pe cealaltă, ca și cum pământul s-ar fi schimbat, un alt deal destul de sterp și abrupt. În dreptul bisericii, pe partea opusă, e un loc, pe atunci neutru pentru mine, cimitirul. Ca o surpriză, după biserică dealul pare că devine mai prietenos, mai fertil, se coboară într-o vâlcea ca într-o covățică, iar oamenii au găsit locul prielnic și și-au făcut câteva case ce par bine ascunse vederii“. (Z.C.)