La Mănăstirea Neamţ se află cea mai mare și mai veche bibliotecă mănăstirească din România, numărând peste 18000 volume.
Încă din secolul al XV-lea, Mănăstirea Neamţ s-a afirmat ca o importantă vatră de cultură românească, prin înfiinţarea atelierelor pentru caligrafi, copişti şi miniaturişti. Prin truda acestor corifei, a fost posibilă alcătuirea unei biblioteci cuprinzând, înaintea incendiului din 1862, peste 4.430 de manuscrise, conform unui catalog publicat în 1862 de tipografia mănăstirii.
Primul care a avut ideea întemeierii unei tipografii la Mănăstirea Neamţ a fost Sf. Cuvios Paisie Velicikovschi. Acest lucru s-a petrecut, însă, abia în anul 1800, când Mihail Strelbitki „dăruieşte lui Dositei, viitorul stareţ, o tipografie pentru care a lăsat şi doi călugari initiaţi de el în acest meşteşug”.
La început, tipografia a fost dotată cu „un teasc vechi, cu o sumă de instrumente, o cantitate de literă şi alte obiecte”. În anul 1847, s-a adus „o maşină cilindrică” din fier, de la Viena, iar stareţul Neonil a adăugat ulterior „două teascuri din fier şi unelte de tipărit cărţi”.(neamt.mmb.ro)
În perioada secularizării, tipografia a fost confiscată, iar în anul 1873, stareţul Timotei, a cumpărat o altă „presă tipografică”, de la Viena.
Călugării de la Neamţ, cei mai învăţaţi oameni ai ţării
„Părintele Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţului, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a adus acest aşezământ la mare înflorire, organizându-l şi statornicind reguli pentru orânduirea vieţii monahale, de care s-a slujit întregul monahism ortodox. Prin testament, îndemna pe urmaşi să înfiinţeze la această mănăstire o şcoală de preoţie, care s-a şi înfăptuit, însă la Târgu Neamţ, în 1853, în timpul domniei lui Grigore Ghica Vodă, iar în 1855, în mănăstire, s-a înfiinţat secţia teologică a seminarului, cu internat întreţinut de mănăstire. Viaţa acestui seminar a avut mari prefaceri şi întreruperi, până ce a trecut, după cum ne spun documentele, în 1928, la Mănăstirea Cernica”, aflăm de la domnul profesor Gheorghe Radu, de la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Piatra-Neamţ.
Cât despre obştea mănăstirii, iată ce mărturisea D. Stăhiescu, în „Vechile şcoli din judeţul Neamţ” (Piatra-Neamţ, 1933):
„Călugării acestei mă-năstiri erau cei mai învăţaţi oameni ai ţării. Ei dădeau satelor preoţi, cancelariei domneşti funcţionari, de aici se alegeau vlădicii ţării. Activitatea desfăşurată de călugării din Mănăstirea Neamţului, pentru răspândirea cărţilor religioase, a depăşit chiar graniţele ţării, fiind cunoscută în toată lumea ortodoxă.” (în „Pagini alese din istoria judeţului Neamţ”, vol. II, prof. Gh. Radu, Ed. Cetatea Doamnei 2015, pag. 89)
Cel mai vechi manuscris care se păstrează la Mănăstirea Neamţ este un „Tetraevanghel” scris pe pergament, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Multe altele, copiate şi împodobite la Neamţ, se păstrează în Biblioteca Academiei Române sau în alte biblioteci şi muzee din ţară şi străinătate. Astfel, la Muzeul de Artă al României se păstrează renumitul „Epitaf”, realizat în 1437 de egumenul Silvan, în timp ce „Tetraevanghelul” scris de Gavriil Uric în 1429 reprezintă una dintre piesele de referinţă ale faimoasei Biblioteci Bodleiene (Bodleian Library) din Oxford.
Irina NASTASIU