Ridicat la 1752, pe locul unei vechi păduri de stejar, lăcaşul de lemn de la Sărata din Dobreni este, astăzi, unul dintre cele mai bine conservate din judeţ. Iniţial biserica a purtat hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, pentru ca mai târziu să primească şi ocrotirea „Sfântului Dumitru”.
Aici, în curtea bisericuţei, s-au turnat scene dintr-un film, „Sâmbăta morţilor”(1968; n.n.). Evenimentul a antrenat întreaga comunitate la acel moment. Oamenii îşi aduc şi acum aminte de bocitoarele de la mormintele din jurul bisericii şi de actorii, în diferite roluri, ce coborau călare de pe Dealul Bănelului, aflat în imediata apropiere.
Vreme de mai bine de două veacuri, biserica a fost filie a parohiei Dobreni, aici slujindu-se doar o dată la trei săptămâni. Din 2004 însă a devenit biserică de parohie. Monumentul este construit din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cheutori” şi aşezate pe temelie de piatră de râu. La exterior se remarcă frumuseţea şi rezistenţa lemnului, pentru a cărui îmbinare nu au fost folosite decât cuiele de lemn.
La mijlocul pereţilor de bârne poate fi admirat un splendid registru cioplit „în frânghie”, ce încinge biserica asemeni unui brâu. Tot la exterior, se remarcă micile console sculptate „în cap de cal”, pe care se sprijină acoperişul. La început, bisericuţa avea doar altar, naos şi un pridvor deschis, cu o bogată ornamentaţie sculptată, ce astăzi serveşte drept pronaos. Mult mai târziu a fost adăugat şi un pridvor închis. Catapeteasma este cea originală. Deşi nu a fost niciodată restaurată, aceasta se păstrează într-o stare bună. O restaurare a icoanelor, afectate de fumul lumânărilor, se impune totuşi. Cheile de boltă sunt de o uimitoare graţie şi frumuseţe.
Cercetătorii Titu Elian şi Ioana Cristache Panait apreciau, în studiul lor asupra bisericilor de lemn din Moldova, sistemul de boltire al acestei bisericuţe, remarcând modul în care „semicalotele în fâşii curbe de deasupra absidelor se unesc cu bolta naosului”. În inventarul bisericii s-au păstrat două sfeşnice de paie, datate la 1898, o serie de icoane vechi, datate în secolul XVIII, precum şi câteva cărţi bisericeşti şi antimise vechi, acum păstrate într-un mic colţ muzeal. Potrivit unei legende locale, pe aşezarea pe care se află astăzi satul existau păduri mari şi bătrâne, în proprietatea unui boier care stăpânea şi moşia Sărăţica. În una din păduri, într-o poiană frumoasă, s-a aşezat un om care şi-a făcut un bordei. Apoi a început să taie pădurea din jur şi să-şi dureze case pentru fiii şi nepoţii lui, precum şi o bisericuţă care există şi astăzi. Proprietarul, neavând moştenitori, a donat ambele moşii, Sărăţica şi Sărata, Mănăstirii Pângăraţi, care le-a stăpânit până la 1834, când a fost expropriată moşia Sărata şi dată în stăpânirea locuitorilor. Locul este împânzit de izvoare de apă sărată, de unde îşi trage numele şi aşezarea.