Pentru un oraș ca Piatra Neamț, „locul unde nu se întâmplă nimic“, o astfel de știre este prilej de lungi discuții, mai ales că familia în cauză, prin natura ocupației soților – preot și profesoară – este cunoscută de mulți oameni. Nu aș fi scris aceste rânduri dacă n-aș fi cunoscut, la rându-mi, de ani buni, familia părintelui care a primit, într-o zonă de munte, o parohie săracă, preoteasa ocupându-se, în anii în care i-am întâlnit, de creșterea pruncilor. Anii au trecut, copii trebuiau dați la școală și familia s-a mutat la Piatra Neamț, părintele rămânând să facă naveta între oraș și parohie. După ce a fost nevoită să-și întrerupă activitatea profesorală o perioadă de timp, preoteasa a reușit să reintre în învățământ și să obțină, mai apoi, ore la Seminarul Teologic. Mai mult, urma studii doctorale, preocupare ce anunța un caracter puternic, menit, dincolo de orizontul familiei, să pună în valoare talanții cu care a înzestrat-o Dumnezeu.
Încerc să conturez, cu imaginația, o zi din viața acestei femei. Trezirea, în jurul orei 6.00, pregătirea micului dejun, trezirea copiilor, spălat, îmbrăcat, transportul copiilor la școală, programul ei, apoi iar grija de copii, preparatul mâncării, servirea mesei, supravegherea lecțiilor copiilor, pregătirea propriilor ore etc., etc, etc. La rândul său, părintele, cu naveta între parohia de munte și oraș, preluând și el o parte din obligațiile familiei.
Trecem, pe stradă, pe lângă tot felul de oameni, mai mult sau mai puțin tineri, mai frumos sau mai modest îmbrăcați, cu o parte din ei ne salutăm, schimbăm câteva cuvinte („Ce faci?“, „Bine!, Dar tu?“, „Bine!“), fără să bănuim ce drame poartă cu ei, ce neliniști, ce secrete. În viața de zi cu zi avem acces doar la Pojghița vieții celorlalți. Îi știm, dar nu-i cunoaștem, îi privim, fără a-i vedea. La fel se întâmplă lucrurile și în cercul prietenilor, sau chiar în cercul familiei. Mănânci un sac de sare cu cineva, obișnuia să spună bunica, și nu ajungi să-l cunoști. La sfârșitul anului trecut am primit un telefon de la doamna profesoară: organiza o lecție deschisă la Seminarul Teologic și voia să mă invite, în calitate de scriitor, să le vorbesc elevilor. I-am propus tema relației maestru-discipol. Nu mai știu în ce zi era, prin noiembrie cred, poate înainte ca acel băiat să dispară de acasă, nu mai știu ce clasă era invitată, poate chiar clasa lui, poate era și el acolo. Profesoara a prezentat tema, am vorbit eu, copii ei au interpretat o piesă de teatru, a fost prezent și directorul seminarului, a vorbit, laudativ, totul a decurs normal.
De unde să știu, atunci, că totul nu era decât o pojghiță, că încă din luna decembrie a anului 2015, femeia din fața mea trăia, trăise, o poveste de dragoste cu unul din elevii din clasa a XI-a, că în luna iunie a anului 2016, a curmat povestea, că au urmat telefoane, discuții, culminând cu ce putea fi mai rău – sinuciderea tânărului.
Cât de bine știm să ne ascundem după pojghiță, cât de bine știm să aruncăm în fața celorlalți fumigene – emoția unei lecții deschise, grija pentru creșterea copiilor, implicarea în tot felul de activități, oboseala care scuză multe lucruri –, în timp ce ființa noastră trăiește drame, dileme, își pune, zi și noapte, întrebări ce nu au un răspuns, întrebări ce ne scurtează somnul și ne înnegresc cearcănele de sub ochi.
Încerc să-mi închipui cum s-a înfiripat, între profesoara de română ce se apropia de vârsta de 40 de ani și elevul ce se apropia de vârsta de 18 ani, povestea de iubire. Ea, copleșită de zgura fiecărei zile, descoperă în tânărul elev oaza de lumină la care, îndrăznesc să gândesc, viața de familie nu-i mai mijlocea accesul, iar el, la vârsta virginității, descoperă în frumoasa și inteligenta profesoară, o parteneră de dialog. De cele mai multe ori părinții cred că dacă pot asigura copiilor un acoperiș deasupra capului, îmbrăcăminte și hrană, celelalte probleme se rezolvă de la sine. Pojghița, iar pojghița. Îmi închipui că apropierea dintre cei doi s-a făcut, la început, la nivelul intelectului. Iubirea, spune un proverb arab, are trei verigi: trupul, care dă dorința, sufletul, care dă prietenia și mintea, care dă respectul. Tânărul avea prospețimea trupului și a sufletului, dar și un intelect peste medie, de vreme ce participase la mai multe olimpiade pe tema religiei, iar profesoara a văzut în el, la început, o oază în care-și poate odihni ființa tracasată, de dimineața până seara, de tot felul de urgențe.
Când un bărbat și o femeie stau de vorbă, spunea George Călinescu într-un rând, ei nu știu că, indiferent pe ce temă ar vorbi, deasupra lor veghează „Îngerul speciei“, înger al cărui țel este ca cei doi să ajungă să procreeze. Societatea acceptă astfel de întâlniri doar dacă ele se împlinesc în căsătorie, iar Biserica le acceptă dacă se împlinesc în Taina Cununiei, întru naștere de prunci. Toate bune și frumoase, dar, de cele mai multe ori, atât căsătoria civilă cât și Taina Cununiei sfârșesc prin a deveni o pojghiță pentru cei doi soți, care constată că, deși au adus pe lume copii, deși anii de căsnicie se adaugă, între ei nu mai arde flacăra iubirii. Iar flacăra iubirii nu știe de cununii civile, nici de tainele Bisericii, ea știe numai de iubire.
Miercuri, 15 februarie 2017, ziarele de dimineață ne informau, abrupt: „o femeie în vârstă de 40 ani, profesoară de limba și literatura română, a fost reținută, marți, pentru 24 de ore, pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor“.
Ca și cum ea ar fi smuls un minor de undeva, l-ar fi dus într-un loc ferit și l-ar fi obligat să întrețină relații sexuale, spre a-și domoli poftele. Așa sunt croite știrile, dar noi trebuie să înțelegem că unirea trupească a fost abia la urmă, abia după ce s-a produs apropierea sufletească, admirația intelectuală. Cred că, la început, întâlnirea dintre ei s-a produs la nivelul ochilor, al zâmbetelor, al unei strângeri de mână prelungită dincolo de limita firească.
Nu sunt în măsură să judec povestea dintre băiatul de 18 ani și profesoara de 40. Din așezarea legilor țării, ea este taxată scurt – act sexual cu un minor. O, dacă lucrurile ar fi atât de simple, ce ușor s-ar potoli totul. Dar lucrurile nu sunt simple, iar adevărata poveste o știe numai Bunul Dumnezeu și numai El are dreptul să judece.
„Și stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat și le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. (…) Și ridicându-Se Iisus și nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Și Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești“(Evanghelia după Ioan 8.7).
Avem, la maturitate, puterea de a reprima scânteile iubirii, dacă ele se aprind dincolo de limitele morale acceptate, dar se pare că în cazul acestei femei a biruit trăirea, nu gândirea, libertatea, nu constrângerile sociale. Este bine să avem legi, este bine ca poveștile de iubire să se consume în cadrul familiei, între oameni apropiați de vârstă (citeam undeva că Biserica acceptă, la căsătorie, o diferență de nouă ani între soți), dar este bine să înțelegem că, la răstimpuri, o iubire se poate naște și dincolo de cadrul familiei și dincolo de granițele de vârstă permise.
Îmi vin în minte versurile lui Minulescu, din poezia „Celei care pleacă“: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…/ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…/ Dar ce anume-a fost,/ Ce-am vrut să fie/ Noi nu vom ști-o poate niciodată…“
Stângacele mele rânduri, căci numai stângace pot fi rândurile ce năzuiesc să se apropie de o taină, vor să spună doar atât: nu vă grăbiți să o crucificați pe această femeie, chiar dacă sfârșitul tânărului a fost atât de tragic. „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei“.
Dan D. IACOB