Când spui „iubesc“, faci cea mai puternică declarație ce se poate rosti pe acest pământ, pentru că ea implică întregul ființei tale – intelect, voință, sentiment – dar și acea scânteie divină care este dincolo de ele și care, abia ea, îți dă adevărata identitate, identitatea eternă. Iar când spui „India mea“, atragi atenția asupra faptului că nu poți iubi umanitatea în întregul ei, o țară în necuprinsul ei, ci un om, oameni, o plămadă unică de trup și suflet și o țară concretă, care, prin oamenii ce ți-a fost dat să-i cunoști, prin locurile ce ți-a fost dat să le vezi (importantă este aici diferența dintre a privi și a vedea), devine a ta. Țara ta. Chiar dacă ea te supune la tot felul de probe (un drum cu trenul, de exemplu, de 17 ore, praf, gunoaie, gropi, porci, capre, indieni, căldură mare, case dărăpănate, motociclete, biciclete, elefanți, trăsuri improvizate trase de cămile, cai și măgari, tarabe cu fructe, legume, condimente și diverse acareturi), aceste probe sunt numai vârful icebergului, importante fiind întâlnirile cu oamenii.
Iar Tudor Enea a întâlnit mulți oameni în India, care l-au ajutat să se cunoască mai bine pe sine însuși. Filosoful Constantin Noica voia să scrie pe frontispiciul visatei școli de înțelepciune următoarea butadă a lui Leon Bloy: „Nu se știe niciodată cine dă și cine primește“. Dar butada acesta, cred eu, poate fi un motto și la cartea lui Tudor, pentru că el a plecat în India ca să dăruiască și s-a întors, după șase luni, copleșit de darurile unui nou fel de a înțelege lumea și omul.
Noi, occidentalii, a spus el în cuvântul adresat celor ce au venit la lansarea cărții (peste optzeci de oameni), trăim complicat și am uitat să gustăm bucuriile simple: bucuria de a fi înconjurați de copii, bucuria de a admira un apus de soare, de a viziona un film, de a mânca, neștiind când va fi următoarea masă, bucuria de a simți că viața este darul suprem pe acest pământ și că fiecare om, indiferent de treapta socială pe care se află, are dreptul de a fi fericit.
Și noi, românii, am avut această înțelepciune, de vreme ce nuvela „Moara cu noroc“, scrisă de Ioan Slavici pe la 1880, începe cu sentința unei bătrâne („omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit“), dar în iureșul occidentalizării am pierdut, adesea, această rădăcină, sau poate doar am umbrit-o. Cărțile din cărți se fac, sună o vorbă înțeleaptă și, într-adevăr, pe rafturile librăriilor zac multe cărți moarte, simple compilații din alte cărți moarte. Nu este cazul cărții lui Tudor; o creație, îi scria poetul Rainer Maria Rilke unui tânăr, este valoroasă dacă izvorăște din necesitate, iar cartea tânărului nemțean din necesitate a izvorât. Ea nu este un simplu jurnal, o simplă înșiruire a celor trăite de-a lungul lunilor petrecute în India, ci este și o meditație la cele trăite. Tudor nu este la prima carte (a publicat poezii și câteva volume de proză scurtă) meșteșugul de a scrie simțindu-se când parcurgi paginile despre experiența indiană, pentru că în ele se întâlnește poetul cu pozatorul și cu diaristul, acest amestec dând la iveală un volum pe care nu-l mai poți lăsa din mână odată ce l-ai deschis.
Tradiția întâlnirii marilor oameni de cultură români cu India
Citind cartea mă gândeam la tradiția întâlnirii marilor oameni de cultură români cu India, cu spiritualitatea indiană, începând cu Mihai Eminescu și continuând cu Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Brâncuși, Sergiu Al. George, ca să nu amintesc decât vârfurile. Sergiu Al. George are o carte cu titlul „Arhaic și universal“ (1981), în care demonstrează că întâlnirea, în adâncuri, a marilor spirite ale acestui neam cu apa vie a gândirii și simțirii indiene ține de un fond ancestral comun. Cu alte cuvinte, există un fond comun al sensibilității și spiritualității între cele două culturi, meritul cărții fiind acela că a situat România pe același plan spiritual cu India. Având ca subtitlu „India în conștiința culturală românească“, cartea se dorește nu doar o trecere în revistă a numeroaselor ecouri pe care India le-a lăsat în ordinea unor preocupări de specialitate („Mi s-a părut că nicăieri în Europa gândirea indică n-a avut o înrăurire de aceeași calitate ca tocmai în România“, afirmă Lucian Blaga) cât mai ales de adevăratul ecou în ordinea culturii. „Între sculptorul care și-a dovedit consonanța cu lumea indiană după ce a reconstituit filonul arhaic al folclorului național și indianistul filozof al religiilor care a înțeles gândirea arhaică și propriul său folclor mergând până la rădăcinile spiritualității indiene, se creează marele spațiu de înțelegere a relației dintre arhaic și universal așa cum acesta se pune în cultura noastră“.
După 1989, a fost reeditată și la noi cartea lui Paul Brunton „India secretă“, în care autorul istorisește întâlnirea cu India eternă. La începutul secolului XX, el a străbătut mai multe continente, în căutarea oamenilor de înaltă spiritualitate. În cartea amintită, plină de viață și culoare, Brunton ne arată cum să ne căutăm învățătorii, care este diferența dintre religie, magie și spiritualitate și cum ne putem recunoaște ghidul spiritual. La capătul călătoriei sale, el găsește liniștea și seninătatea ce decurg din cunoașterea de sine, în urma întâlnirii cu Ramana Maharishi.
A mers în India să ajute copii
Tudor însă n-a mers în India ca să întâlnească iluminarea, ci a mers să ajute copii să facă un pas întru lumina învățăturii, iar întâlnirile sale s-au consumat doar la nivelul trupului și al sufletului Indiei. Dar câte daruri a primit prin aceste întâlniri și câtă seninătate și liniște sufletească i-au adus cele șase luni petrecute în India, veți afla citind cartea.
„Motivul fericirii lor e încrederea în sine și copiii pe care-i cresc. Un moș ponosit, cu barbă lungă, vopsită în culorile gunoaielor prin care scormonise, îmi zâmbește dintr-un dinte. Mi-ar fi zâmbit din toți, dar nu-i mai avea. Când l-am întrebat de fericire a ridicat mâinile spre cer.
Fericirea e în fiecare zi! E pretutindeni!
Am crezut că glumește. S-a ridicat în picioare și a început să danseze. Cum se dansează populara pe la noi! Râdea necontenit și transpirația îi curgea pe față. Hainele rupte lăsau să ie se vadă coastele mult prea pronunțate sub bucata de piele maronie care-i acoperea corpul. (…)
Fericirea! mi-a zis, apoi s-a învârtit de două ori, într-un cerc invizibil, cu mâinile înălțate deasupra capului, către singura culoare pură ce mângâia mahalaua, cerul senin. Am crezut că fericirea lui e în ceruri, dar m-am înșelat.
Cerul ne veghează! Apoi mi-a arătat gloata de copii care se îmbulzeau în jurul nostru.
Cum să nu fiu fericit, când am atât de mulți copii lângă mine? Ei sunt urmașii mei, fericirea mea! (…)
Viața lor e simplă și fericirea e parte a simplității. (…) Oare la noi acasă mai știm să definim lucrurile simple, care aduc fericirea?“
Aș putea continua cu citate din cartea lui Tudor, dar vă las plăcerea să descoperiți singuri oazele de frumusețe din paginile ei. Trebuie să cauți departe, s-a spus, ca să găsești aproape, sub alte ceruri îți este dat să te oglindești, dar numai sub cerul patriei tale poți visa cu adevărat. Acum Tudor s-a întors din India, între timp a plecat și din Norvegia, în Danemarca, unde, din anul 2015, lucrează ca profesor pedagog într-o școală pentru copii cu nevoi speciale, iar la treizeci și șase de ani lumea este, pentru el, plină de orizonturi ce așteaptă să fie deschise. Deocamdată ființa lui se oglindește sub alte ceruri, dar acel Ceva, care este în el mai adânc decât el însuși, știe că numai sub cerul țării sale poate visa cu adevărat și mai știe că va veni vremea când se va întoarce aici, spre a redescoperi bucuriile simple și spre a-și împlini visele. Dacă nu va avea puterea să facă asta, înseamnă că India a fost doar o iubire de o vară, o iubire între alte iubiri, și că treierul timpului va așterne uitarea peste înțelesurile pe care această iubire i le-a revelat. O doamnă care cumpărase cartea, l-a întrebat, în timp ce Tudor îi scria dedicația: „Pe când o carte cu titlul «Iubesc. România mea»?“ – neînțelegând un lucru fundamental: cărțile de îndrăgostit nu se scriu la comandă, ci doar atunci când te locuiește acest „sfânt noroc străbătător durerii“, cum definea Eminescu iubirea. Așa că, felicitând pe autor pentru izbânda sa de acum, nu ne rămâne decât să așteptăm cărțile viitoare între care, cine știe, poate va fi, la un moment dat, și una despre România.
Dan Dumitru IACOB